duminică, 30 noiembrie 2008

Mănăstirea Chistoleni – o Mănăstire care a renăscut

Aflându-mă recent întro deplasare de serviciu în raionul Basarabeasca, unde realizam filmări în vederea turnării unui film despre Moldova şi locurile ei pitoreşti, am avut fericita ocazie să descopăr o mănăstire, o mănăstire care a renăscut ca pasărea Phoenix, după ce în timpurile de odinioară a fost distrusă în totalitate. Niciunul din edificiile de altădată a Mănăstirii nu au mai ajuns până în timpurile noastre. Bucuria, dar şi mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât am desoperit această mănăstire în sudul republicii, iar în sud, Moldova practic nu are mănăstiri. Mănăstirea este situată la circa 6 km de satul Sadaclia, Basarabeasca. Pe toată această distanţă, spre Mănăstire duce un drum de ţară. Se merită însă să-l parcurgi. Odată ajuns, am desoperit o biserică, un bloc de chili pentru vieţuitorii Mănăstirii şi câteva răstigniri. E mult sau e puţin? Eu cred că e mult, dacă ţinem cont de faptul că la anul 1997 când s-a redeschis Mănăstirea, aici nu mai rămăsese piatră pe piatră din vechea aşezare monastică.
Mănăstirea poartă hramul „Sf. Nicolae” şi este o mănăstire de maici. La momentul actual, în Mănăstire vieţuiesc nouă maici şi doi preoţi. Preotul duhovnic al Mănăstirii, părintele Filaret, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dat puteri să zidească, cu ajutorul creştinilor, dar şi cu ajutorul administraţiei publice locale, cele câteva edificii. Dar, spune părintele, la Mănăstire vin tot mai mulţi creştini şi biserica este uneori neîncăpătoare, pe timp de vară slujbele se oficiază chiar şi afară. Iată de ce îl roagă pe Dumnezeu să-i dea puteri să mai construiască o biserică. Şi aşa cum râvna pentru cele duhovniceşti a comunităţii monastice de la Mănăstirea „Sf. Nicolae” este mare, deja există un proiect de construcţie a unei biserici mai mari, mai încăpătoare.
Mănăstirea de maici „Sf. Nicolae” din Sadaclia, Basarabeasca, mai este cunoscută şi ca Mănăstirea de la Chistoleni. Din vechile documente aflăm că Mănăstirea Chistoleni a fost înfiinţata în anul 1932, de Mitropolitul Gurie Grosu (1926-1936), pe moşia lui Vasile Pistol, un creştin, originar din satul Sadaclia, care a donat 50 de hectare de pământ Mitropoliei. În documente, Mănăstirea este numită şi „Manastirea Mitropolitiilui Gurie”.
Până la închidere, era o asezare monastcă mică, având o biserică şi un corp de chilii. La anul 1932 numărul vieţuitorilor era de 20, iar stareţ al Mănăstirii era Iachint Ciobanu, un ucenic al Mitropolitului Gurie care la acea vreme avea 36 de ani, ceea ce presupune că iniţial Mănăstirea a fost o mănăstire de bărbaţi.
În perioada celui de al doilea război mondial, mai exact în anul 1942, mănăstirea era deja o mănăstire de maici, şi depre asta aflăm din unele surse care spun că în acel an, din cauza războiului, maicile au plecat la Vărzăreşti, iar Mănăstirea a fost transformată în inchisoare pentru deţinuţi militari. După război aici erau aduşi şi deţinuti politici.
Din 1950 pe teritoriul Mănăstirii, a funcţionat un spital, iar după închiderea acestui spital, încăperile mănăstirii au fost folosite de gospodaria agricolă din localitate.
În această perioadă, Mănăstirea a fost distrusă până în temelie, iar din ceea ce a rămas din edificiile ei, au fost construite câteva ferme.
Aşa, mulţi ani la rând, locul pe care cândva se înălţa o mănăstire, a pustiit. Dar, în primăvara anului 1997, mănăstirea a fost reactivată ca mănăstire de maici cu numele „Mănăstirea Chistoleni”. Tot atunci a început construcţia edificiilor necesare pentru desfăşurarea vieţii mănăstireşti. Practic, cea mai mare parte a lucrărilor de edificare din nou a mănăstirii „Sf. Nicolae” s-au desfăşurat timp de un an. Atunci s-a pus şi temelia actualei biserici.
Localnicii spun că la redeschiderea Mănăstirii au contribuit în mod deosebit doi frati, preoti: părintele Ioan Jelihovschi, care actualmente este preot paroh în satul Carabetovca si protoiereul Valerian Jelihovschi, preot paroh al bisericii din satul Sadaclia.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

O sărbătoare de suflet la Mănăstirea Curchi

În palmaresul cultural – religios al poporului nostru, cu siguranţă Mănăstirea Curchi, reprezintă o perlă. După ani de zile de indiferenţă, care au trecut pesete Mănăstire ca o grea amintire a venit timpul ca această perlă să fie readusă la starea ei de altădată. De sărbătoarea Sfântul Dimitrie, la Mănăstirea Curchi, a avut loc un eveniment important - finisarea primei etape de reconstrucţie a acestui Sfânt Aşezământ. La eveniment a participat lume multă, atât conducerea de vârf a Republicii Moldova, cei care au vegheat îndeaproape asupra procesului de reconstrucţie cât şi sute de credincioşi care au venit să se împărtăşească din bucuria acestei sărbători. De asemenea a fost prezent la sărbătoare şi un oaspete din Patriarhia Ierusalimului, PS Theophilact, Arhiepiscop de Iordania. Mănăstirea Curchi şi-a deschis larg porţile pentru toţi, iar clopotele Mănăstirii au sunat a sărbătoare.

De sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, la Mănăstirea Curchi a avut loc o sărbătoare de zile mari. Liturghia sărbătorească a fost dedicată nu doar sărbătoririi Sfântului Dimitrie ci şi finalizării primei etape de reconstrucţie a Mănăstirii.
După ani şi ani de zile, în care Sfânta Liturghie, nu s-a putut oficia, în biserica de căpetenie a Complexului monastic Curchi, biserica „Naşterea Maicii Domnului”, în această biserică a fost oficiată cea mai importantă slujbă creştină.
Către finalizarea primei etape de reconstrucţi a Mănăstirii Curchi, a fost de parcurs o cale lungă. Nu numai prin muncă ci şi prin rugăciune multă s-a reuşit reedificarea acestui sfânt aşezământ. Chiar însuşi evenimentul a început printro preveghere în ajun. Patroana cerească a Mănăstirii Curchi este Maica Domnului şi către Ea ca spre cea mai de seamă mijlocitoare a lumii la Dumnezeu, obştea monahală a Mănăstirii îşi îndreaptă rugăciunile, pentru ca prin milostivirea Ei, toate lucrările de reconstrucţie, să fie aduse la bun sfârşit.
Deşi în procesul de reconstrucţie sunt implicaţi muncitori profesionişti, antreprenorul general al lucrărilor de reconstrucţie fiind firma „Glorinal”, la desfăşurarea lucrărilor de reconstrucţie a contribuit fiecare cetăţean în parte, prin suportul pe care l-a adus, iar lucrările au demarat în anul 2006 imediat după Tele şi Radio Maratonul „Mănăstirea Curchi – din ruine spre înălţare”, desfăşurat de Compania „Teleradio – Moldova”. Astfel sărbătoarea de la Curchi, a fost o sărbătoare a noastră, a tuturor şi a celor care au adus din puţinul lor lui Dumnezeu, şi acelor care încă se gândesc să o facă.
Mănăstirea Curchi reprezintă pe bună dreptate o perlă a monahismului de la noi, din Moldova şi pentru pitorescul deosebit care domină aici, dar, şi pentru istoricul ei destul de bogat, căci pe parcursul istoriei această Mănăstire a fost vizitată de către mari personalităţi. Tot de aici, astăzi, este coordonată şi viaţa monahală din Republica Moldova, căci stareţul acestei Mănăstiri, Arhimadritul Siluan, este şi Exarhul tuturor Mănăstirilor din Moldova.
Deşi astăzi biserică principală a Mănăstirii, Catedrala „Naşterea Domnului”, se află încă în reconstrucţie, către sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ea a fost pregătită pentru slujire. De menţionat că pe lângă desfăşurarea lucrărilor la alte edificii, lucrările de reconstrucţie la biserica „Naşterea Maicii Domnului” au demarat chiar de la începutul întregului proces de reconstrucţie şi ele vor mai dura încă, întrucât partea cea mai grea a lucrărilor este îndreptată anume către edificiul acestei biserici, o biserică impunătoare din punct de vedere arhitectural dar şi din punct de vedere spiritual.
Până în prezent, au fost finisate lucrările de acoperire a celor 5 turle ale bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, ele au fost tencuite şi vopsite în culorile în care se va îmbrăca cu timpul întreaga biserică, iar în interior, au fost tencuiţi pereţii şi au fost efectuate lucrări de finisare pentru începerea picturii. Între timp a fost aurită şi Catapeteasma bisericii, lucrările de aurire fiind executate de către meşteri iscusiţi în acest domeniu din Rusia şi anume de la fabrica „Sofrino”.
Dealtfel, acum mai bine de doi ani, când au demarat lucrările de reconstrucţie a bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, aceasta se afla întro stare deplorabilă, accesul către clopotniţa bisericii care se află în una din turlele ei, la o înălţime de aproape 54 de metri fiind foarte anevoios şi chiar periculos. Dar în aceşti doi ani, aici au fost instalate clopote noi, lucrările de reconstrucţie au început şi iată că am asistat şi la momentul când în biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a slujit prima Sfânta Liturghie după o perioadă în care cea mai importantă slujbă creştină, dar şi alte slujbe nu s-au oficiat în acest locaş sfânt, care nu ar trebui niciodată să aibă o altă destinaţie decât aceea ca în interiorul lui să i se slujească lui Dumnezeu, să I se aducă rugăciuni Creatorului pentru creatura Sa şi să I se aducă mulţumiri Creatorului de la creatura Sa.
La finele Sfintei Liturghii, pe aleea centrală a Mănăstirii a avut loc înconjurul Sfântului Aşezământ şi s-a încheiat sărbătoarea cu un Tedeum de mulţumire lui Dumnezeu pentru toate şi îndeosebi pentru purtarea de grijă în acest complicat proces de readucere la o stare normală a Mănăstirii Curchi.
Pe teritoriul Mănăstirii Curchi există şi o biserică cu hramul „Sf. Dimitrie”, care se află în imediată apropiere de biserica centrală „Naşterea Maicii Domnului” şi ea este alipită de un alt edificiu din Complexul Monastic Curchi şi anume de Casa Arhierească. Această biserică „Sf. Dimitrie”, a fost restaurată, împreună cu Casa Arhierească şi ea face parte din edificiile ce s-au dat în exploatare în prima etapă de reconstrucţie. Atunci când spunem că această biserică a fost restaurată, bineînţeles că avem în vedere restaurarea care a fost posibilă până la această etapă, pentru că despre o restaurare în sens larg şi definitiv, vom putea vorbi doar la finele întregului proces de restaurare a Mănăstirii Curchi care, apropo, este preconizat pentru sfârşitul anului 2009, astfel că imediat începerii celei de a doua etape a reconstrucţiei, urmează ca în biserica „Sf. Dimitrie” să înceapă pictura murală pe interior. Vom aminti că pe teritoriul Mănăstirii Curchi există 5 biserici: biserica centrală „Naşterea Maicii Domnului”, biserica „Sf. Nicolae” – prima biserică la care au început lucrările de reconstrucţie şi care către sărbătoarea Sf. Dimitrie a fost finisată în proporţie de sută la sută, apoi biserica „Sf. Dimitrie” despre care am amintit, biserica din Trapeză cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci” şi biserica din cimitirul Mănăstirii, biserica „Tuturor Sfinţilor”. Patru dintre aceste biserici, întro măsură sau alta au fost deja restaurate sau cel puţin lucrările de restaurare la ele au început. În cea de a doua etapă a reconstrucţiei Mănăstirii Curchi urmează să înceapă lucrările de restaurare la biserica din Trapeză, împreună cu edificiul Trapezăriei.

Biserica de căpetenie a Mănăstirii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, este numită şi pe drept cuvânt „perla Complexului monastic Curchi”. Deşi părerile în acest sens s-au împărţit, se pare totuşi că este o copie fidelă a Catedralei „Sf. Andrei” din Kiev, proiectată, după unele versiuni de cunoscutul arhitect Bartholomeu Rastreli. De comun acord cu obştea monahală, astăzi, Consiliul de Observatori pentru reconstrucţia Mănăstirii Curchi şi administraţia Mănăstirii, intenţionează să redea bisericii aspectul pe care l-a avut atunci când a fost construită. Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, impresionează pin grandoarea ei, de aceea şi cea mai grea parte a lucrărilor de reconstrucţie, revine asupra acestei biserici. Experţii evaluează lucrările necesare doar la renovarea exteriorului bisericii la câteva milioane de lei.
Totuşi, o parte din lucrările de reconstrucţie la biserica “Naşterea Maicii Domnului”, au fost finisate. Până astăzi, cele 4 turle mai mici ale bisericii, construite din piatră, dar deteriorate de trecerea timpului, au fost reconstruite. Una din aceste turle adăposteşte noile clopote, cea mai somptuoasă achiziţie a Mănăstirii Curchi, turnate de meşteri iscusiţi din Rusia, una din puţinele ţări din lume, în care se produc aceste obiecte bisericeşti.
De asemenea, ţinând cont de planşele descoperite în arhive, proiectul reconstrucţiei turlei principale a bisericii, s-a desfăşurat în conformitate cu planul iniţial. Sus, pe biserică au fost ridicate tone întregi de beton care a fost turnat pentru a consolida întreaga construcţie.

Mănăstirea Curchi reprezintă un important centru spiritual, dar şi un important loc de atracţie turistică. Aici cresc şi până astăzi stejari seculari, a căror vârstă este estimată la 200-350 de ani. În proprietatea Mănăstirii se află de asemenea şi câteva bazine, dintre care unul de piatra, amenajat într-un peisaj pitoresc. Cu un trecut cultural si religios de două veacuri, mănăstirea Curchi se califică printre cele mai însemnate monumente ale arhitecturii moldoveneşti.
Acest loc sacru a fost mereu un focar de cultură şi de viată duhovnicească. Însă în 1958 puterea sovietică a izgonit călugării, a distrus numeroase icoane, a ars literatura religioasă si artistică de circa 4 mii de volume. Bisericile de pe teritoriul mănăstirii, au fost transformate în depozite, sau încăperi auxiliare cu o altă menire decât cea creştină.
În 1959 pe teritoriul mănăstirii a fost construită o colonie de alienaţi, care a ajuns apoi spital de psihiatrie. Astăzi, la mănăstirea Curchi, care se află în restaurare, vin tot mai mulţi turişti dornici de a afla trecutul acestui sfânt aşezământ care a rezistat cu demnitate vitregiilor vremii.
Edificiul uneia dintre bisericile Complexului monastic, biserica de iarna „Sf. Dumitru”, care astăzi este pregătită pentru demararea în interiorul ei a picturii, datează din anul 1775 şi ea a fost construită de către întemeietorul mănăstirii, Iordache Curchi. Felul construcţiei acestei biserici reprezintă un exemplu foarte reuşit a stilului neobizantin.

Potrivit unor legende, Mănăstirea Curchi, a fost întemeiata de către Ştefan cel Mare, iar ca ansamblu arhitectural s-a format mai târziu, in veacurile XVIII-XIX. Dar această versiune este greu de verificat pentru că nu are un suport documentar. Cea mai plauzibilă versiune rămâne că Mănăstirea Curchi a fost întemeiată în secolul al 18-lea de către fraţii Iordache şi Mihail Curchi, care la început au construit un modest schit din lemn, iar mai târziu au zidit primele biserici din piatră. Despre cei doi fraţi se ştie că au îmbrăţişat apoi viaţa monahicească, purtând numele de monah de Ioan şi, respectiv, Manase.
Astăzi printre lucrările de restaurare are urmează să fie efectuate şi să fie finalizate la sfârşitul anului 2009, se pot enumera lucrările pe interiorul edificiului stăreţiei, restaurarea seminarului de altădată al Mănăstirii, trapeza împreună cu biserica şi altele.
Dealtfel nu se poate spune că s-a muncit în tot acest timp de doi ani de când au demarat lucrările de reconstrucţie a Mănăstirii Curchi doar asupra unor edificii, care au fost date în exploatare, la sfârşitul cele dintâi etape a reconstrucţiei şi a altor nu. S-a muncit în toată această perioadă în ansamblu la Complexul Monastic Curchi. De aceea chiar şi la edificiile care urmează a fi finalizate în cea de a doua etapă, lucrările de restaurare au început.
Istoricul Mănăstirii Curchi de la începutul anilor 60 ai secolului trecut ca şi a multor alte mănăstiri din Moldova are o desfăşurare tristă, căci anume din această perioadă începe numărătoarea inversă a anilor în care nepăsarea omenească s-a descoperit în toată „plenitudinea” ei. În perioada de la anul 1959, până în a doua jumătate a anilor 90, Mănăstirea nu a avut un stăpân adevărat. La anul 1959, ea a fost înstrăinată forţat de Biserică şi în edificiile ei, precum şi în bisericile Complexului Monastic Curchi şi-a găsit adăpost indiferenţa.
Pe timpul când pe teritoriul Mănăstirii „Naşterea Maicii Domnului” din Curchi, s-a aflat spitalul psihiatric, cele 5 biserici ale complexului monahal, precum şi edificiile care au servit cândva bunei desfăşurări a unei vieţi mănăstireşti, au fost lăsate la voia întâmplării. Ruinată şi aproape distrusă arăta Mănăstirea la 27 august 1999, când conducerea ei a fost preluată de părintele Arhimandrit Siluan Şalaru, actualul stareţ al Mănăstirii Curchi şi Exarh al Mănăstirilor din Moldova. Mai mult decât atât, la acel moment, în biserica „Tuturor Sfinţilor”, din cimitirul mănăstirii, era amenajată o morgă, de pe timpul când aici se afla spitalul psihiatric, iar în interiorul bisericii încă mai erau cadavre umane.
Dorinţa fermă a obştii monahale, venită la acea vreme la Mănăstire a fost de a reînălţa Mănăstirea pentru a-i reda chipul de altădată şi pentru a o face ceea ce a fost ea altădată - una din cele mai bogate mănăstiri din punct de vedere material, arhitectural, organizatoric cât şi din cel al vieţii mănăstireşti, căci la momentul închiderii în anul 1958, numărul călugărilor la Mănăstirea Curchi, după cum se ştie din documentele timpului, depăşea cu mult cifra de 100.
Deşi astăzi la Mănăstirea Curchi, lucrările de reconstrucţie sunt în plină desfăşurare, din cauza delăsării, pe perioada de după închidere până la anul 1999, toate edificiile complexului, au avut de suferit. Renovarea lor, a necesitat şi mai necesită încă, o muncă enormă.
Până în prezent, s-a muncit foarte mult şi la infrastructura mănăstirii, distrusă de trecerea timpului. Astfel, la mănăstire, a ajuns apeductul, a fost aprinsă flacăra albastră şi astăzi edificiile Mănăstirii pot fi încălzite pentru păstrarea lucrărilor deja efectuate, ca spre exemplu pentru păstrarea picturilor efectuate. De asemenea, în ograda Mănăstirii şi în teritoriul adiacent a fost construit şi amenajat un parc dendrologic de orară frumuseţe. Lucrările s-au desfăşurat sub îndrumarea Academicianului Alexandru Ciubotaru, Directorul Grădinii Botanice din Chişinău. Astfel, în Mănăstire au fost sădiţi arbori şi arbuşti, unii de specii rare, care înfrumuseţează întreg Complexul Monastic. Astăzi Mănăstirea Curchi şi-a schimbat total aspectul faţă de acum doi ani şi jumătate şi asta se datorează şi frumuseţii excepţionale a Parcului dendrologic care a fost amenajat aici.
Astăzi Mănăstirea Curchi, nu este numai un loc în care muncesc zidarii ci şi un loc în care viaţa monahicească, se vrea trăită din plin. Şi acest lucru este cel mai important pentru că aceasta este menirea unei Mănăstiri – de a avea o viaţă spirituală plină şi astfel călugării să se poată ruga în pace nu numai pentru ei dar şi pentru toţi noi care ne ducem viaţa de zi cu zi în lumea largă.

La restaurarea Mănăstirii Curchi şi-au adus aportul o bună parte din cetăţenii Republicii Moldova. În cadrul tele şi radiomaratonului din anul 2006, în vederea reconstrucţiei Mănăstirii Curchi au fost acumulaţi circa 2 milioane de lei, dar lucrările de restaurare desfăşurate până acum, au depăşit cu mult această sumă, până la acest moment, deja fiind valorificaţi peste 80 de milioane de lei. La momentul actual, potrivit unor evaluări circa 80 la sută din totalul de lucrări preconizate în procesul de reconstrucţie a Mănăstirii Curchi, deja a fost efectuat. Dar, foarte mult lucru mai rămâne de făcut, şi vrem şi noi să împărtăşim aceeaşi speranţă atât a obştii monahale de aici cât şi a tuturor celor implicaţi în reconstrucţia acestui grandios Complex monastic că până la finele anului 2009 - începutul anului 2010, Mănăstirea Curchi va fi restaurată în totalitate şi astfel noi cu toţii ne vom bucura de o sărbătoare şi mai mare, aceea de revenire la normal a acestei Mănăstiri în interiorul căreia s-au format mari personalităţi ale neamului nostru şi care a avut o înrâurire semnificativă în istoria ţării noastre.

miercuri, 27 august 2008

Mănăstirea Căpriana

Reconstrucţia Mănăstirii Căpriana a început n anul 2003. Au existat şi alte încercări de retaurare a Mănăstirii, ca spre exemplu ce de la anul 1989, dar o restaurare masivă a Mănăstirii a început anume la anul 2003.
Cu puţin după lansarea radiomaratonului pentru colectarea de mijloace financiare în vederea reconstrucţiei Mănăstirii Căpriana şi Televiziunea Naţională MOLDOVA 1 a dat startul unui telemaraton în acelaşi scop. Mijloacele financiare, adunate în timpul desfăşurării maratoanelor au constituit contribuţia fiecărui cetăţean pentru renaşterea Mănăstirii Căpriana.
Deşi s-a întâmplat aşa că bisericile noastre au sărăcit, că lăcaşurile sfinte au fost delăsate, totuşi poprul nostru nici pentru o clipă nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. El a fost convins întotdeauna că bogăţia spirituală stă mai presus de orice. De aceea, ideea radiomaratonului pentru reconstrucţia Mănăstirii Căpriana, nu a lăsat indiferent pe nimeni şi în ziua lansării lui, speranţa că Mănăstirea Căpriana îşi va recăpăta măreţia de altădată, devenea tot mai mare.
Radiomaratonul pentru colectarea de mijloace financiare în vederea reconstrucţiei Mănăstirei Căpriana a reunit numeroşi oameni de bună credinţă, dornici de a face o faptă bună. Numărul participanţilor la maraton a fost chiar mult peste aştepările orgnizatorilor.
Reconstrucţia Mănăstirii Căpriana ar fi fost greu de realizat fără contribuţia oamenilor de afaceri. Şi businessmanii şi-au adus obolul lor la reconstrucţia acestui sfânt aşezământ, iar contribuţia lor s-a făcut simţită, căci lucrările de restaurare necesitau şi multă implicare finaciară.
Deşi tele şi radiomaratonul a avut un timp limitat, totuşi donaţiile pentru reconstrucţia Mănăstirii Căpriana, au durat mult după aceea. Obolul fiecărui cetăţean al Republicii Moldova pentru acest lucru mare, a permis începerea lucrărilor de reconstrucţie. Datorită donaţiilor, Mănăstirea Căpriana se înalţă astăzi măreaţă şi învingătoare, confirmând parcă realitatea aproape mitică a dăinuirii ei prin negura de vremi. Mănăstirea Căpriana nu o data a suferit de pe urma diferitelor atacuri şi calamităţi ale naturii, dar de fiecare dată ea a renăscut din propriile ruine.
Peste Mănăstirea Căpriana s-a lăsat seara… După nopţile întunecoase prin care a trecut se aşterne o seară liniştită care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare ce veghează la liniştea Mănăstirii Căpriana şi a marilor voievozi care au ctitorit-o.
În urma teleradiomaratoanelor pentru colectarea de donaţii de la populaţie în vederea reconstrucţiei ansamblului monastic Căpriana, au fost acumulaţi circa 10 milionae de lei. În total donaţilie s-au cifrat la circa 40 de milioane de lei. Alte 30 de milioane, au fost donate de către oameni de afaceri. Până în prezent pentru reconstrucţia Mănăstirii au fost valorificaţi circa 100 de milioane de lei.

Începuturile Mănăstirii Căpriana se trag din vremurile îndepărtate, din vremea afirmării statului medieval Moldova şi ale triumfului credinţei creştine pe meleagurile noastre. Vechimea Mănăstirii Căpriana, a impresionat mulţi cercetători, istorici, arhitecţi şi simpli oameni deopotrivă. De asta poate în legendele despre apariţia ei sunt puse cele mai frumoase şi înduioşătoare momente.
Ca şi majoritatea mănăstirilor moldoveneşti şi Căpriana este construită pe un loc extrem de pitoresc. Locul, vechimea Mănăstirii, importanţa ei şi lista lungă a domnitorilor - ctitori care au contribuit la amenajarea Mănăstirii au dat naştere mai multor legende. Prin ele, poporul a încercat să operască trecerea anilor nemiloşi care au avut grijă să aştearnă incertitudine asupra timpului apariţiei Mănăstirii, numelui întemeietorului ei dar şi a însuşi toponimicului de Căpriana.
Dincolo de legendele care au şi ele la origine unele fapte istorice, să rasfoim câteva pagini din cronica acestei ctitorii. După întemeierea, la 1359, a ţării Moldovei, în primele decenii, câteva documente istorice atestă existenţa unei mănăstiri cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" în codrii Lăpuşnei. Locul amplasării ei se afla într-o poiana din preajma izvoarelor râului Vâşnevat. Primele documente vorbesc despre punerea temeliei unui sfânt asezamânt de linişte, rugaciune si muncă, pe care, în secolul următor, îl găsim menţionat sub numele de "Manastirea lui Ciprian" sau "Mănăstirea Căpriana". Primele menţiuni despre existenţa Mănăstirii Căpriana ca aşezământ monastic format, cu denumirea de "mănăstirea de la Vişnovăţ, unde este egumen Chiprian", ne parvin din anul 1429. Astfel, se poate afirma că Mănăstirea Căpriana este una din cele mai vechi Mănăstiri din Moldova.
Coroana întregului Complex monastic Căpriana este considerată a fi biserica “Adormirea Maicii Domnului”. Este nu numai biserica care a dat nume hramului Mănăstirii, dar şi edificiul cu care adeseori se identifică Mănăstirea, este cel mai vechi edificiu la construcţia şi reconstrucţia căruia au pus umărul domnitorii ţării Moldovei şi ierarhi ai Bisercii.
Biserica “Adormirea Maicii Domului” a avut un rol deosebit în istoria Mănăstirii Căpriana. Ea a fost principala biserică, nu numai pentru faptul că a dat nume hramului Mănăstirii, dar şi pentru că aici erau păstrate lucrurile cele mai de preţ ale Mănăstirii.
La un moment dat, în procesul de reconstrucţie a Complexului Monastic Căpriana a existat şi o mică dispută între constructori şi arhitecţi. Obiectul disputei a fost anume biserica “Adormirea Maicii Domnului”, iar dilema era în restaurarea bisericii după modelul iniţial sau păstrarea ei în forma actuală, pe care a căpătat-o ceva mai târziu, în secolul XIX. În cele din urmă, s-a recurs la reconstrucţia bisericii, ţinându – se cont de ambele aspecte.
Aspectul de astăzi al Mănăstirii în general şi al bisericii “Adormirea Maicii Domnului” în special, s-a definitivat în secolul al XIX – lea pe timpul arhipăstoriei Mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni.
Pe lânga o vastă activitate pe plan bisericesc, Mitropolitul Gavriil Bănulescu – Bodoni, a contribuit şi la amenajarea Mănăstirii Căpriana. El a efectuat câteva intervenţi în planimetria, scimbându-i puţin faţa. Astfel, s-a operat micşorarea zidurilor bisericii. Astăzi ele sunt cu un metru, un metru şi jumătate mai scunde decât cele construite e timpul lui Petru Rareş. Dealtfel, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” datează de pe vremea domniei lui Petru Rareş care a rezidit această biserică, dar ea se bazează pe o fundaţţie mai veche, de pe timpul lu Ştefan cel Mare.
Gavriil Bănulescu – Bodoni avea să-şi aleagă Mănăstirea Căpriana ca reşedinţă de vară. Dar, Mănăstirea Căpriana a cunoscut mai multe perioade de delăsare. Nu numai pe timpul imperiului sovietic, ea a fost devastată de nepăsarea omenească. Soarta Mănăstirii a fost aşa că şi în timpurile care păreau a fi de glorie, ea avut de suferit. Tot întro stare de nepăsare o găseşte şi Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni la momentul când şi-o alege ca reşedinţă de vară. De fapt, până aici se ajunge după mai multe evenimente. La anul 1698, domnul ţării Moldovei, Antioh Cantemir închină Mănăstirea Căpriana, Mănăstirii Zografu, care este o mănăstire bulgară, din Sfântul Munte Athos. Din acel moment, Mănăstirea începe a fi administrată de călugării de la Zografu. Tot de atunci, Mănăstirea Căpriana începe a fi administrată de stareţi bulgari. Nu se poate spune cu certitudine că aceasta a fost cea mai grea perioadă pentru Mănăstirea Căpriana. La acea vreme, Mănăstirea avea în subordine şi un schit, schitul Condriţa, care mai târziu obţine statut de Mănăstire şi care astăzi este cunoscut ca Mănăstirea Condriţa, aflată în imediată apropiere de Mănăstirea Căpriana. Ca dovadă a acelor timpuri când Căpriana se afla în gestiunea Mănăstirii Zografu şi până astăzi la Mănăstirea Condriţa care este şi ea în reconstrucţie, se află un aghiazmătar, o copie fidelă a aghiazmătarului de la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos care a fost construit de stareţii bulgari. Totuşi, administrarea Mănăstirii de către călugări din afară şi-a pus amprenta.
Deşi pe timpul lui Gavriil Bănulescu – Bodoni, Mănăstirea Căpriana cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare, totuşi călugării bulgari, nu s-au lăsat bătuţi. Cu mult după moartea Mtropolitului, ei au venit cu urice domenşti şi au insistat în faţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse ca Mănăstirea Căpriana să le fie reîntoarsă. Ei au obţinut câştig de cauză şi Mănăstirea Căpriana le-a fost retrocedată. Ea s-a afalt din nou sub ascultarea Mănăstirii Zogafu până la anul 1917. Mănăstirea se afla întro etapă de înflorire şi a continuat aşa, dar până la un moment dat când avea să devină din nou săracă. Când au plecat de aici, călugării bulgari, au luat cu ei marile averi ale Mănăstirii. După cum afirmă istoricul Andrei Eşanu, cu banii şi averile duşi de la Mănăstirea Căpriana, a fost zidită o nouă Mănăstire lângă oraşul Sofia, în Plovdiv a fost construit un hotel, iar însăşi Mănăstirea Zografu, a fost reconstuită total din averile duse de la Mănăstirea Căpriana.
Istoria Mănăstirii Căpriana, una din cele mai frumoase Mănăstiri ale Moldovei avea să continuie cu o altă suferinţă, de data aceasta mai grea şi mai apăsătoare. În secolul XX, Mănăstirea Căprana avea să treacă printrun nou calvar, acelaşi prin care au trecut toate Mănăstirile din Moldova.
Ea era constrâsă prin diferite impozite, vieţuitorii Mănăstirii erau acuzaţi că ar duce o viaţă amorală şi aşa până s-a ajuns la închiderea locaşului sfânt.
Începutul secolului XXI a adus noi momente de reflecţie asupra acestei măreţe Mănăstiri. În anul 2004 a început reconstrucţia Mănăstirii Căpriana. A fost finissată rconstrucţia bisericii “Sf. Gheorghe”.
Biserica “Sf. Gheorghe este o construcţie relativ nouă la Mănăstirea Căpriana. Ea a fost zidită între aniii 1903 – 1905, la iniţiativa stareţului Teofilact. Interesant este faptul că această biserică a fost zidită în 2 ani, iar una din inscripţiile care stau astăzi pe zidurile acestei biserici spune că reconstrucţia ei a durat între anii 2003 – 2005.
La 28 august 2005, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Căpriana, a fost sfinţită partea de sus a Mănăstirii care cuprinde biserica “Sf. Gheorghe şi Casa stăreţiei. Tot atunci au fost sfinţite şi ridicate crucile pe biserica “Sf. Gheorghe”.
Cu doi ani mai târziu, după sfinţirea părţii de sus a Mănăstirii, la 28 august 2007, a fost dată în exploatare, după reconstrucţie şi partea de jos a Mănăstirii, împreună cu bisericile “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. Astăzi se munceşte la definitivarea construcţiilor adiacente şi a unor edificii noi care vor întregi viaţa mănăstirească. Printre altele, este preconizată şi construcţia unui arhondaric pentru găzduirea pelerinilor şi a turiştilor care vin la Mănăstire. Tot aici se intenţionează construcţia unui muzeu în care vor fi expuse vestigiile desoperite în timpul săpăturilor arheologice, efectuate sub îndrumarea lui Gheorghe Postică.

Dincolo de marile bogăţii de care a dispus, dincolo de moşiile care se întindeau pe o suprafaţă mare, Mănăstirea Căpriana a fost în primul şi în primul rând, un centru spiritual şi de promovare al culturii şi valorilor spirituale. Chiar şi după trista perioada în care a fost închisă şi care a trecut peste Căpriana ca o noapte întunecoasă, în zorii renaşterii ei, la anul 1989, prima şcoală teologică din Moldova, s-a redeschis anume la Căpriana.
Trecând prin diverse vicisitudini, suferinţe şi nevoi, Mănăstirea Căpriana a rezistat pentru că a avut drept reazem şi scut de apărare suflul marilor voievozi. Prin negura de vremi, Mănăstirea Căpriana a ajuns la noi măreaţă şi învingătoare. Ceea ce a adus acest locaş sfânt din trecut către zilele noastre, au fost nu numai zidurile de piatră ale edificiilor care s-au păstrat ci şi mesajul marilor voievozi: să lăsăm o moştenire demnă urmaşilor noştri ca ei privind spre aceste ziduri vechi să simtă sprijinul nostru şi să facă fapte bune.


Reinstalarea crucilor, în anul 2005, pe biserica „Sf. Gheorghe”, iar în 2007, pe biserica „Adormirea Maicii Domnului”, a însemnat, simbolic, finalizarea unei etape importante în reconstrucţia Mănăstirii Căpriana. În general, în Ortodoxie, Crucea reprezintă semnul biruinţei asupra vrăjmaşului. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi in viaţă, în războiul de toată vremea, razboiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa…
Într-o reprezentaţie, considerată drept una din cele mai reuşite ale Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, unul din marii ctitori ai Mănăstirii Căpriana, instalată la intrarea în Grădina Publică din Chişinău, marele Voievod ţine în mână Crucea. Gândul smerit la Dumnezeu, a fost chezăşia tuturor victoriilor lui Ştefan cel Mare asupra duşmanilor, iar Crucea pe care o ţine în mână, este pavăza sub care Sfântul Ştefan a apărat Ortodoxia în această parte a lumii. Iată de ce ridicarea crucilor pe cele două biserici de la Căpriana a însemnat biruinţa Mănăstirii asupra vicisitudinilor timpului, dar şi o biruinţă a tuturor celor care au pus mână de la mână ca s-o reconstruiască.
Astăzi viaţa monahicească la Mănăstirea Căpriana continuă după rigorile ei. Reconstruită şi reaşezată în drepturile ei fireşti, Mănăstirea Căpriana este gata să înscrie noi pagini de istorie, pe care, posibil, generaţiile viitoare le vor privi ca pe nişte pagini demne de acest popor şi de marii domnitori care au ctitorit Mănăstirea Căpriana.


marți, 6 mai 2008

Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei „Naşterea Domnului”








Complexul Catedralei – cartea de vizită a Chişinăului
Catedrala „Naşterea Domnului” şi Arcul de Triumf sau Porţile Sfinte sunt considerate pe drept cuvânt cartea de vizită a capitalei Republicii Moldova. Aproape că nu există prospecte despre oraşul Chişinău care să nu aibă în ele fotografiile acestor edificii. Însă mai puţin cunoscut este faptul că Arcul din Chişinău, a apărut din întâmplare, iar Catedrala putea să fie construită undeva în alt oraş.
Prezenţa unei catedrale într-un oraş, înseamnă, de cel mai multe ori, că acest oraş este capitală a unei ţări. Chişinăul a devenit capitală… din întâmplare. În anul 1812, trupele armate ruseşti, au repurtat victorie asupra turcilor şi au anexat Basarabia la imperiul ţarist. Până atunci Chişinăul era administrat de Mănăstirea „Mormântul Domnului”. Monahii au transmis oraşul în oblăduirea noilor autorităţi, după care nou-numitul mitropolit basarabean a hotărât să se instaureze anume aici. Aşa cum era firesc, reşedinţa liderului bisericesc al regiunii, trebuia să fie amplasată numai întro capitală. În acest fel, Chişinăul a devenit principalul oraş al regiunii. Mitropolitul despre care este vorba a fost Gavriil Bănulescu - Bodoni.
Astăzi Catedrala „Naşterea Domnului” reprezintă centrul geografic şi centrul de facto al oraşului. La începutul secolului al XIX-lea, însă, aici era doar noroi şi multe gropi. Se spune că locul pentru construcţia viitoarei principale biserici a oraşului a fost ales de însuşi Mitropolitul Gavriil. Bănulescu – Bodoni nu a ajuns să vadă Catedrala zidită, el a murit în 1820, iar construcţia a început abia peste 10 ani. Aşa cum se întâmplă de obicei, lucrările s-au reţinut, din cauza impedimentelor birocratice. Lucrările de construcţie s-au efectuat sub conducerea arhiepiscopului Dimitrie Sulima şi a general – gubernatorului Voronţov. Proiectul Catedralei a fost elaborat de arhitectul din Sankt – Peterzburg, Avraam Melnic, în stilul ampir, foarte popular la acea vreme. Catedrala a fost sfinţită în anul 1836. Trebuia însă ca până la momentul sfinţirii, sub cupola Catedralei, dar şi în Clopotniţă să fie instalate clopotele.
În acele timpuri în Basarabia era o criză acută de aramă. În schimb existau multe arme din cupru, luate ca trofeu de la turci. Se presupune că însuşi ţarul rus Nikolai I a dat acceptul ca anume din aceste arme să fie turnate clopotele pentru Catedrala din Chişinău. Armele erau păstrate în Ismail şi a le transporta la Moscova sau Kiev pentru a fi topite, era prea departe. Din aceste motive, clopotele au fost confecţionate pe loc, în Ismail. Pentru a fi aduse în siguranţă la Chişinău, drumul de la Ismail până la Chişinău a fost reparat. În total au fost turnate 5 clopote, iar cel mai mare dintre ele cântărea 400 de puduri ruseşti (circa 25 de tone). Anume acest clopot a pus autorităţile orăşeneşti pe gânduri. Clopotul – gigant s-a dovedit a fi prea mare pentru Clopotniţă, nu doar ca greutate. Din cauza dimensiunilor mari, clopotul nu încăpea nici în deschizăturile Clopotniţei. Acest lucru a pus în mare dilemă funcţionarii din administraţia locală care se întrebau ce să facă cu acest clopot. În cele din urmă problema a fost rezolvată. Cum anume – poate vedea şi până astăzi orice chişinăuian sau oaspete la capitalei.
Dacă nu era acest clopot, poate nu era nici Arcul din faţa Catedralei. El a fost construit în 1840 după proiectul lui Ivan Zauşkevici. Ca model a fost luat Arcul de Triumf din Roma. Înălţimea Arcului din Chişinău este de 13 metri. Ceasul din vârful lui, este confecţionat în Viena, iar clopotul din Ismail a devenit clopotul care bătea la fiecare oră exactă.
Arcul are câteva denumiri: Arcul Biruinţei sau Arcul de Triumf - în cinstea victoriei asupra turcilor şi de asemenea Porţile Sfinte – aşa au denumit-o clericii, pentru că se află la intrarea în Complexul Catedralei. După ea se află Catedrala şi Clopotniţa, iar pe locul Casei Guvernului de astăzi cândva se afla sediul Mitropoliei.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, cel mai de vază edificiu al oraşului – Catedrala, a suferit deteriorări considerabile. Ea a fost restaurată atât de autorităţile române cât şi de cele sovietice. În anul 1962, Clopotniţa a fost aruncată în aer, iar în locul ei a fost construită o fântână arteziană. Slujbele în Catedrală au fost interzise şi în scurt timp, în interiorul Catedralei a fost inaugurată o sală de expoziţii pe lângă ministerul Culturii din acele timpuri. Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei, pentru că multe alte biserici au fost transformate în depozite şi grajduri. Abia la începutul anilor 90 ai secolului trecut, Catedrala a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe. Lucrările de restaurare a Catedralei au continuat până la anul 1996, iar Clopotniţa a fost zidită din nou.
Nu ne putem închipui Chişinăul de astăzi fără Catedrală, Clopotniţă şi Arcul de Triumf. Ceasul de pe Arc măsoară în tact minutele, orele şi timpul care se duce şi le readuce pe toate la locurile lor.

Catedrala – sală de expoziţii – sacrilegiu sau binecuvântare de la Dumnezeu?

· Dacă ne gândim la transformarea Catedralei în sală de expoziţii, ne întrebăm: oare nu s-a făcut un sacrilegiu?
· Soarta Clopotniţei centrale din anul 1962 era prescrisă şi pentru Catedrală.
· Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii lui.
· Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi, dar puţini cunosc că anume datorită ei, Catedrala „Naşterea Domnului” a ajuns până în zilele noastre

Astăzi când ne gândim despre Catedrala „Naşterea Domnului” că a fost pe timpul sovietic sală de expoziţii, ne întrebăm: „Cine oare a permis acest lucru? Cum a fost posibil aşa ceva? Oare nu s-a comis un sacrilegiu?” Dacă ne gândim bine, s-ar părea că răspunsul este „da”. Dar dacă luăm în consideraţie contextul istoric în care s-au petrecut „transformările” legate de Catedrală, s-ar putea ca transformarea Catedralei în sală de expoziţii să fie o binecuvântare prin care acest edificiu valoros şi locaş al lui Dumnezeu a ajuns până în zilele noastre. Dacă mergem cu gândul la anul 1962, atunci suntem nevoiţi să constatăm că acesta a fost un an fioros - anul în care a fost aruncată în aer Clopotniţa Catedralei. Ştim cu siguranţă că acest act odios s-a întâmplat în noaptea din 22 spre 23 decembrie 1962, la comanda comitetului central de atunci. Un lucru mai puţin cunoscut însă este faptul că aceeaşi soartă era prescrisă şi pentru Catedrala „Naşterea Domnului”. Dar ce a schimbat hotărârea autorităţilor de a arunca în aer Catedrala?
Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii Lui. Se pare că aşa a fost şi de această dată. Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi. Aşa era şi în trecut. Din anul 1972 până în 1987 a fost al doilea om în Ministerul Culturii de atunci. Anume Alexandrei Primac îi aparţine meritul de a fi păstrat Catedrala. Dânsa este cea care intrat în biroul primului secretar al cc-ului, Ivan Bodiul şi a propus ca Catedrala să nu fie demolată ci să fie păstrată, iar pentru a nu atrage atenţia autorităţilor centrale de la Moscova – să fie transformată în sală de expoziţii. Doamna Primac, la cei 72 de ani ai săi, este încă o persoană foarte ocupată şi activ încadrată în viaţa politică de la noi. Pe lângă toate, mai este şi consilierul prim-ministrului. Ştim că are foarte puţin timp liber şi preţuind timpul domniei sale, am stat de vorbă cu fiul dânsei, Victor Voloşin. Despre cele discutate citiţi în interviul ce urmează:

I.P. Domnule Voloşin, cum este mama Dumneavoastră ca om?
V. Voloşin: Mama mea s-a născut în or. Chişinău la 12 septembrie 1930. A fost botezată tot în Chişinău. Viaţa a făcut aşa că mulţi ani a stat la cârma ministerului culturii, a fost în conducerea partidului comunist. În ultimii ani este vicepreşedintele Asociaţiei Veteranilor şi este consilier al prim – ministrului. Consider că a făcut foarte mult pentru dezvoltarea culturii în Moldova. Pe timpul când a fost viceministru a construit şcoli muzicale, biblioteci, Sala cu Orgă, Palatul Naţional, Opera Naţională şi alte obiective. Cred că este un om foarte cinstit şi cumsecade.

I.P: Cum a contribuit mama Dumneavoastră la păstrarea Catedralei „Naşterea Domnului”?
V. Voloşin: În anii 60, în fosta Uniune sovietică, în toate republicile unionale s-a acutizat lupta cu religia şi mai ales a început demolarea în masă a locaşurilor de cult şi nu numai – tot ceea ce ţinea de Biserică era supus unei prigoane fără precedent. Când la începutul anilor 60 a fost aruncată în aer Clopotniţa, Ivan Bodiul a vrut să arunce în aer şi Catedrala. Mama mea a intrat în cabinetul lui cu propunerea de a nu demola Catedrala ci de a inaugura în incinta ei o sală de expoziţii. Pe atunci mama era membru al comitetului central, iar această calitate îi permitea să intre în biroul primului secretar şi să discute anumite probleme. Bodiul a acceptat ideea şi astfel Catedrala a ajuns până în zilele noastre. Da, acolo au fost expuse obiecte care nu ţineau de cult, dar asta a scăpat Catedrala de distrugerea totală. Consider că Dumnezeu a îndreptat-o pe mama să facă această propunere.

I.P: De ce credeţi că anume propunerea mamei Dumneavoastră a salvat Catedrala?
V. Voloşin: Aşa cum povesteşte mama, atunci când a spus această propunere în voce, Bodiul a făcut câţiva paşi înapoi. Cred că şi în inima lui Bodiul s-a strecurat un moment de ezitare. Pentru că să distrugi o biserică este un mare păcat. Să demolezi Arcul de Triumf, nu era necesar pentru că acesta reprezenta un moment de glorie, era închinat biruinţei asupra hoardelor turceşti. Clopotniţa însă a fost aruncată în aer şi aceeaşi soartă trebuia să o împărtăşească şi Catedrala. Dar cu atât mai mult este un mare păcat să distrugi o Catedrală care era şi rămâne a fi simbolul spiritual al ţinuturilor noastre. De aceea în acest moment de ezitare, propunerea mamei mele a picat pe cât se poate de bine. După ce s-a dat puţin înapoi, Bodiul a zis: „Alexandra sau Şura, aşa cum îi spunea el mamei, facem, facem aşa cum ai zis tu”.
I.P. Dumneavoastră cum vă simţiţi ca feciorul unei persoane care a salvat o asemenea relicvă?
V.Voloşin: Sunt foarte mândru de mama mea. Mama a găsit în ea acel curaj ca să facă un asemenea pas măreţ, cred că dat dovadă chiar de eroism. Vă daţi seama, în timpurile acelea o asemenea propunere era egală cu o autocondamnare. Puteai să te alegi cu ani grei de puşcărie. Omul moşteneşte unele calităţi de la părinţii lui. Sper că sunt la fel de curajos ca mama.

ULTIMUL CLOPOTAR AL VECHII CLOPOTNIŢE
· Părintele Teodor a sunat clopotele vechii Clopotniţe până ce aceasta a fost aruncată în aer de autorităţi
· După ce a fost izgonit de la Clopotniţă, părintele a trebuit să se reprofileze şi a învăţat meseriile de lăcătuş şi sudor

Părintele Teodor de la Catedrala „Naşterea Domnului” căruia toţi s-au deprins pentru blândeţea şi cumsecădenia sfinţiei sale, să-i spună mai familiar, părintele Fiodoraş, este pe drept cuvânt omul care ar putea scrie o istorie întreagă. Sfinţia sa este persoana care a sunat ultima dată clopotele vechii Clopotniţe a Catedralei, pe care în 1962, autorităţile de atunci, au aruncat-o în aer. Destinul de mai departe al părintelui, a fost dramatic. După ce bisericile s-au închis, a fost nevoit să meargă să se angajeze la o fabrică de încălţăminte, după care a învăţat câteva meserii pentru a se descurca în viaţă. Abia când bisericile au fost redeschise, a revenit la Catedrală şi aici, cu pletele albe şi umerii împovăraţi de ani, îşi duce la sfârşit misiunea pe care şi-a ales-o din tinereţe, misiunea de a-i sluji lui Dumnezeu. În scurt timp, părintele va împlini 80 de ani. După ce a aşteptat o viaţă întreagă să vadă creştinismul repus în drepturi, a fost hirotonit în diacon şi apoi în treapta de preot.

I.P.: Părinte Teodor, vă mai amintiţi cum aţi venit pentru prima dată la Catedrală?
Părintele Teodor: Da, sigur, văzusem mai înainte Catedrala, dar am venit aici la ascultare în anul 1955, pe timpul când în fruntea Bisericii din Moldova era arhiepiscopul Nectarie Grigoriev, Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei. M-a recomandat pentru ascultare părintele Iosif Galgalâc. Am venit de la Mănăstirea Suruceni. Anume la Clopotniţa Catedralei am învăţat a suna clopotele. Părintele protodiacon Tihon, care slujea aici, m-a învăţat să sun clopotele. Pe atunci ipodiacon al Prea Sfinţitului Nectarie era Alexandru Bursuc, cu care sunt consătean, astăzi el este încă în viaţă, dar este foarte bătrân şi a orbit. El a fost clopotarul Clopotniţei înaintea mea şi de la el am învăţat foarte multe secrete ale acestei măiestrii de a suna clopotele. La început eram pălămar în Catedrală, iar puţin mai târziu când Alexandru a plecat la învăţătură, am devenit eu clopotar. Am stat la Catedrală până în anul 1962.

I.P: Şi în 1962 unde aţi plecat?
Părintele Teodor: În 1962 am plecat la fabrica de încălţăminte care se numea „Serghei Lazo” din Chişinău. La început nu vroiau să mă ia la lucru acolo, îmi ziceau: „Dumneata eşti de la biserică, de la Catedrală şi ai să vii aici şi ai să strici colectivul cu biserica dumitale”. Într-un sfârşit m-au angajat totuşi la lucru. Şi m-am încadrat în acel colectiv. Mai apoi am învăţat meseria de lăcătuş, apoi am învăţat şi meseria de sudor. Întotdeauna, însă, duminicile veneam la slujbă.
I.P.: Dar unde mergeaţi la slujbă, căci din câte cunoaştem până a fi redeschise lăcaşurile sfinte, singura biserică din Chişinău care a mai funcţionat era biserica „Ciuflea”? Acolo mergeaţi?
Părintele Teodor: Imediat după ce s-a închis Catedrala, a mai funcţionat biserica „Sf. Ilie” care a devenit şi biserica unde slujea arhiepiscopul Nectarie. Eu după ce am plecat de la Catderală şi munceam la fabrica de încălţăminte, veneam adeseori în vizită la arhiepiscopul Nectarie, după un sfat, după o vorbă de mângâiere în acele timpuri grele pentru creştini. Episcopul chiar adusese acolo nişte oameni care nu ştiau nici să scrie nici să citească şi îi învăţa carte la acea biserică. Biserica se afla în josul străzii care astăzi poartă numele Mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni.

I.P.: Totuşi ce s-a întâmplat, de ce aţi plecat să munciţi la fabrică, de ce aţi abandonat Biserica, Clopotniţa în care sunaţi clopotele?
Părintele Teodor: Ultima dată când am sunat clopotele, cineva de jos a strigat: „Dă-te jos de acolo!” Eu tocmai trăsesem clopotele pentru că venise arhiereul la slujbă. Am coborât şi acel cineva mi-a zis: „Mai mult n-ai să tragi clopotele!” De atunci nu mi s-a mai permis să urc în Clopotniţă şi nici clopotele nu le-am mai tras. Astăzi este libertate, poţi să zici dacă nu-ţi convine ceva, atunci nu puteai să mai zici nimic. Nu-mi aduc aminte exact ce dată era, dar peste câteva zile, mai exact întro noapte, centrul Chişinăului şi împrejurimile au fost zguduite de o bubuitură puternica. Abia dimineaţa am aflat că Clopotniţa în care am sunat eu clopotele, a fost aruncată în aer. De dimineaţă am mers la Prea Sfinţitul Nectarie. Îmi amintesc că în acea dimineaţă nu mai era nimic pe locul unde fusese Clopotniţa, parcă nici nu a fost acolo, doar clopotele erau aşezate în rând în faţa Catedralei. Ei au scos mai întâi clopotele, după care au aruncat Clopotniţa în aer. Era groaznic să vezi aşa ceva după ce ştiai că acolo era o Clopotniţă şi acum nu mai este nimic. Să nu mai dea Dumnezeu aşa ceva. Pe atunci aveam 32 de ani. Astăzi e mai bine. Clopotniţa a fost rezidită şi clopotele ei care s-au păstrat în muzeu, au fost puse la loc. Pe atunci nu credeam că o să mai ajung să văd timpurile când o să ne putem ruga din nou în biserică fără ca cineva să ne interzică acest lucru.

luni, 28 aprilie 2008

Hristos a Înviat


Învierea lui Hristos readuce în atenţia omului iubirea lui Dumnezeu – Tatăl, ascultarea până la jertfă a lui Hristos – Fiul şi purtarea de grijă a Sfântului Duh. Pe lângă aceste înţelesuri pe care le poate descoperi, de cele mai multe ori, doar o minte doctă în teologie, Învierea lui Hristos aduce şi pentru fiecare om în parte un răspuns explicit asupra întrebării la care omenirea niciodată nu a putut da un răspuns explicit: „Ce este dincolo de această viaţă? Hristos a Înviat şi ne-a arătat tuturor că dincolo de această viaţă este o altă viaţă, că dincolo de această viaţă este Învierea. Vă doresc un Paşte Fericit. Hristos a Înviat!

vineri, 25 aprilie 2008

Joia Mare – ziua bucuriei, nostalgiei şi mulţumirii

· Joia Mare, ziua pe care o comemorează creştinătatea în Joia din Săptămâna Patimilor, este o zi plină de semnificaţii spirituale


Joi, Mântuitorul este “prins” sau cum s-ar spune în termenii de azi “arestat” şi Iuda i-l arată celor care au venit să-L ia, printr-un sărut. De acum încolo expresia “sărutarea lui Iuda” va avea o simbolistică pe departe bună. Iuda îl sărută pe Hristos spunându-I:“Bucură-Te, Învăţătorule”, iar Învăţătorul îl întreabă: “Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului?” Era împlinirea a ceea ce Iisus vestise cu puţin înainte, la masa de sărbătoare: “Adevărat, adevărat spun vouă că unul dintre voi mă va vinde”… “Cel ce întinde mâna cu Mine în blid, acela mă va vinde”. Tot în această zi, Iisus vorbeşte pentru ultima dată despre Patimile pe care avea să le sufere. Ucenicii Lui, nu prea au înţeles sensul acestor spuse, tot poate cum astăzi urmaşii Lui, nu le înţeleg, dar adevăratul sens al cuvintelor care prevesteau Patimile, se va descoperi prin Învierea Domnului, când Iisus, prin Patimile Sale, pe care le-a suferit doar El pentru întreaga omenire, va face, întreaga omenire, părtaşă la Învierea Lui.
Acea masă de sărbătoare din Joia Mare, a rămas în tradiţia creştină ca Cina cea de Taină. La cină, Iisus, a instituit Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii, Taină în care Hristos se aduce continuu Jertfă nesângeroasă pentru păcatele noastre. Este cel mai mare dar pe care Iisus îl lasă drept moştenire, acela de a avea o Taină prin care El suferă pentru păcatele tale şi le curăţă. Bineînţeles că Euharistia este indispensabilă spovedaniei, pentru că nu-l poţi primi pe Hristos fiind necurat, dar Euharistia, îmbinată cu Spovedania, este Taina care te lasă să alegi pe cât de mult te alături tu celor care îl răstignesc, pentru că El oricum se răstigneşte pentru tine şi pe cât de mult te faci părtaş la Învierea Lui. Iată bucuria, iată dilemma, iată mulţumirea, iată nostalgia acestei zile sfinte.
Fără îndoială, întregă Săptămâna Patimilor, în fiecare zi a ei, ne îndeamnă la pioşenie. Joia, este de obicei ziua în care, alături de Marţea, în afara posturilor, conform canoanelor bisericeşti, nu există nicio restricţie alimentară. Lunea, potrivit dorinţei fiecăruia în viaţa de mir şi obligatoriu în obştea monahală, este ziua de postire pentru îngerul păzitor. Miercurea este rânduită pentru aducerea aminte de ruşinoasa vindere în care Iuda îşi vinde Învăţătorul contra a 30 de arginţi şi luarea de învăţături de pe urma acestei vinderi. Mai ales în această Săptămână, dar şi dincolo de ea, Vinerea începe acel ciclu mântuitor de trei zile al Reabilitării omului din robia păcatului şi a morţii, dar şi a Patimilor lui Iisus - este ziua celei mai stricte abstinenţe alimentare în amintirea Patimilor Domnului pe Cruce, pentru noi. Cea de a doua zi, Sâmbăta, este ziua în care Domnul Iisus S-a aflat în mormânt. Dar, Patimile, culminează cu bucuria universală a Învierii Domnului, în ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica.
Din această înşuruire spirituală a zilelor din Săptămâna Patimilor ne mai rămân două: Marţea şi Joia. Marţi, ne-am adus aminte de Pilda smochinului nerodior, pe care Mântuitorul îl blestemă, pentru că nu avea roade, arătându-ne astfel că “orice pom care nu face roade, se aruncă în foc”, iar Joia este ziua, prin excelenţă, împletită cu dorinţa noastră de a mulţumi lui Dumnezeu mai ales pentru această Taină pe care ne-a lăsat-o, dar în loc de asta, El se apleacă smerit şi ne spală picioarele, cu dorinţa noastră de a-L avea mereu alături, dar în loc de asta, fugim cu ucenicii când Îl vedem arestat, suntem conştienţi că Îl pierdem, dar Îl dăm la moarte. Şi totuşi El, în Duminica Învierii Sale, ne aratăcăaşa precum El aÎnviat, va învia fiecare dintre noi, dar în schimb nu cere nimic pentru acest răspuns răspicat la întrebarea care a chinuit secole la rand omenirea: Ce este dincolo?”. Glasul iertător al Mântuitorului, coboară de pe Cruce, în sufletele noastre şi Părintele ceresc se lasă înduplecat de Fiul Său: Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac”.



Vã dorim tuturor Paşte fericit, sã aveţi casa binecuvântatã şi inima curatã pentru această sãrbatoare şi pentru restul anului.

duminică, 30 martie 2008

Mănăstirea Vărzăreşti

Mănăstirea Vărzăreşti este considerată cea mai veche mănăstire de pe teritoriul Republicii Moldova. Istoria ei se împliteşte armonios cu istoria ţării noastre. La momentul actual însă Mănăstirea se confruntă cu mai multe probleme, inclusiv cu problema alunecării de terenuri care a afectat locul amplasării ei. Situată cândva în interiorul Vărzăreştilor Vechi, Mănăstirea stă astăzi separată de sat, în vârful unui deal care s-a format în urma alunecărilor masive de teren. Cel mai curios lucru este că deşi mai multe case din preajma mănăstirii s-au surpat, lăcaşul sfânt a fost ocolit de calamităţile naturale.
Istoria Mănăstirii îşi găseşte începutul încă în anul 1420 când despre ea se aminteşte în Hrisovul domnitorului Alexandru cel Bun. Jefuită în mai multe rânduri de tătari, Mănăstirea Vărzăreşti, în pofida greutăţilor, a dăinuit peste veacuri, iar în anul 1904 pe teritoriul ei a activat şi o şcoală teologică. Astăzi în interiorul mănăstirii, viaţa monahiscească a renăscut, dar încă se simte necesitatea unor lucrări de renovare a mănăstirii. Din cauza deteriorării, nu a mai fost posibil de a păstra una din cele două biserici ale Mănăstirii. Astăzi pe locul bisericii vechi se înalţă doar o cruce care marchează locul în care s-a aflat altaruil vechii biserici.

Viaţa monahicească în Mănăstirea Vărzăreşti poate fi numită cu adevărat plină. Pe lângă trebuinţele mănăstireşti, maicile de la Vărzăreşti, au adăposti şi câţiva oameni în etate care neavând unde locui, au apelat la maicile din Mănăstire şi şi-au găsit aici un loc de refugiu.
Actualmente stareţă a Mănăstirii este egumena Gheorghia, iar duhovnicul mănăstirii - părintele Serafim. Anume ei la începutul anilor 90 au pornit să renască această Mănăstire.

P.S. Acum câteva luni, Guvernul Tarlev a încercat parcă să ia cunoştinţă de problemele Mănăstirii. La faţa locului s-a deplasat chiar ministrul Administraţiei Publice locale, Valentin Guznac. Aflându-mă şi eu la acel moment acolo, am solicitat un interviu de la ministrul (încă în exerciţiu) Guznac. Dânsul promitea atunci că în cel mai scurt timp, Guvernul va elabora un plan cu propuneri privind modul de ajutorare a cele mai vechi mănăstiri din Moldova. Guvernul Tarlev a plecat, iar problemele mănăstirii au rămas. Fac şi eu o promisiune. Deschid mai întâi nişte paranteze: acum lucrez asupra unui documentar despre Mănăstirea Vărzăreşti. Şi acum promisiunea: îl voi prezenta pe MOLDOVA 1. Sper că în cel mai scurt timp.

joi, 27 martie 2008

În aşteptarea Sfântului Mister



· Lumina Sfântă coboară an de an în Biserica „Învierea Domnului” din Ierusalim, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu
· Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.


Iniţiată acum cinci ani, aducerea Luminii Sfintei sau Focului Haric, cum este numit la noi, de la Mormântul Domnului din Ierusalim, în Republica Moldova, a devenit deja o tradiţie. E adevărat că tradiţiile se instaurează pe parcursul a zeci, sute sau poate chiar mii de ani, dar şi Pogorârea Focului Haric, la Mormântul Domnului, în Sâmbăta Paştelui reprezintă cea mai mare minune ortodoxă care se întâmplă de peste două mii de ani şi aducerea lui în Republica Moldova, ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, nu este altceva decât un ritual care dă consistenţă tradiţiei cunoscute de secole la Ierusalim.
Pentru prima dată focul a fost adus de la Ierusalim la Chişinău în anul 2003, în urma colaborării autorităţilor laice şi celor bisericeşti. În 2003, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Moldova, împreună cu câţiva oficiali de stat, au mers la Ierusalim unde au participat la minunea coborârii focului din cer şi au luat foc sfânt. De atunci, din acel an, aducerea Focului Sfânt din Ierusalim se pare că se consolidează înr-o tradiţie.
Avionul, apaţinând Companiei AIR Moldova şi pus la dispoziţie de autorităţile Republicii Moldova decolează tradiţional la ora 2 de noapte, în ajunul Paştelui de pe Aeroportul Internaţional Chişinău.
După aproape 4 ore de zbor, primele raze ale răsăritului de soare, cad peste o bună parte a pământului, inclusiv peste Ţara Sfântă. Avionul aterizează în oraşul Tel Aviv. Ora foarte matinală, încă ţine într-un somn liniştit locuitorii acestui oraş, dar aeroportul din Tel Aviv şi angajaţii lui, lucrează intens în această noapte, căci, spre Israel se îndreaptă acum mii de pelrini, pentru a asista la minunea Pogorârii din cer a Focului Haric.
De aici, până în cetaea sfântă, mai este o oră de mers cu maşina. Autostrada care leagă oraşul Tel Aviv de Ierusalim, oferă atât de o parte cât şi de cealaltă imagini ale unor construcţii de piatră care reprezintă echivalentul satelor noastre, în care locuiesc, deşi separat, totuşi în bună vecinătate, evrei iudei şi arabi creştini. Vecinătatea aceasta nu-i supără nici pe unii pe alţii, căci de ani buni, ei trăiesc în pace şi ceea ce-i uneşte este oprobriul comun faţă de reprezentanţii acelor organizaţii care au tulburat în ultimii ani liniştea Israelului cu atacuri teroriste de diverse feluri.
Oraşul Ierusalim, este un oraş mai mic ca teritoriu decât Tel Avivul, dar mai mare ca populaţie. Faţă de Tela Aviv care are circa 350 de mii de locuitori, Ierusalimul are circa 600 de mii de locuitori.
Odată ce intri în oraşul vechi, îţi dai seama că Ierusalimul a fost atât de bine descris de către scriitorii biblici încât parcă acest oraş îţi pare foarte cunoscut. Străzile înguste, pe care Mântuitorul a intrat în oraş, întâmpinat de mulţime, dar şi pe care a fost dus la curtea lui Pilat şi la Golgota, păstrează amintirea evenimentelor sfinte.
Pe drum, o mulţime de comercianţi, propun spre vânzare obiecte creştine, aşa încât mulţimea obiectelor de acest fel şi originalitatea lor, dar şi dorinţa de a avea un obiect din locurile unde cu picioarele Lui, a călcat Mântuitorul Iisus Hristos, nu te lasă să treci pe alături.
Delgaţii ale diferitor Biserici ortodoxe, trec pe străzile vechiului Ierusalim. Toţi se îndreaptă spre locul celei mai mari minuni ortodoxe. La capătul unor trepte care urmează imediat după „zona comercială”, se află Mormântul Domnului, pentru milioane de credinciosi locul cel mai sfant de pe pamint. Biserica “Sfantul Mormant”, este un loc enigmatic. Teologi, istorici si arheologi considera ca biserica contine atat Golgota si "mormantul cel nefolosit" din apropierea Golgotei unde a fost asezat trupul mort, asa cum scrie in Evanghelie. Este locul de unde crestinii cred ca a inviat Iisus. O numim biserica “Sf.Mormânt”, pentru faptul că are în interior Mormântul Domnului, dar în general, în tradiţia ortodoxă, ea este cunoscută ca Biserica “Învierii Domnului”, pentru că Învierea Domnului reprezintă temelia credinţei ortodoxe. Apostolul Pavel a spus: “Dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică propovăduirea noastră.”
Aceasta capela este centrul evenimentului miraculos si, a fi prezent la celebrare justifica din plin termenul de "eveniment" şi minue, caci in nici o alta zi a anului Biserica Sfantului Mormant nu este asa de plina ca in Sambata Pastelui.

An de an, în sâmbăta dinaintea Paştelui, credincioşii se strâng la Sfântul Mormânt din Ierusalim, pentru milioane de creştini, locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a asista la Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
După ce toate ritualurile ce preced minunea au avut loc, iar Patriarhul Ierusalimului intră în capela mică ce conţine Mormântul Domnului, biserica Învierii, este învăluită de o relativă linişte.
Credincioşii ţin lumânările ridicate deasupra capului în speranţa că ele se vor aprinde de la Lumina Sfântă care urmează să coboare.
În general, în ortodoxie, Lumina şi lumânarea îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos şi ea ne arată că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, la fel cum lumina luată de la o lumânare nu devine alta ci rămâne aceeaşi, neştirbindu-şi nimic din grandoarea ei cu excepţia faptului că una dă lumină iar alta o primeşte. Mărturisim acest lucru şi în articolul 2 din Simbolul de Credinţă sau Crezul creştin când spunem „Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat”.
În noaptea de Paşte Chemarea preotului de a lua lumină reprezintă un îndemn de a ne împărtăşi din Lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumină care risipeşte întunericul necunoaşterii ce plana deasupra omenirii în legătură cu viaţa omenească înainte de Învierea lui Hristos. Hristos învie şi dă răspuns explicit la întrebarea. „ce este dincolo de această viaţă?” Dealtfel întreaga slujbă din noaptea pascală, care precedează Liturghia de Paşti este impregnată de această bucurie a Luminii Învierii.
***
Înainte ca Lumina Sfântă să coboare la Mormântul Domnului din Ierusalim, au loc mai multe ritualuri care pe parcursul anilor s-au înrădăcinat într-atât încât fac deja parte din rânduiala ce precedează Minunea Pogorârii Luminii.
Aproape de ora 10 dimineaţa, creştinii încep să se strângă lângă biserică „Învierea Domnului” din Ierusalim, unde în fiece an are loc Minunea. Uşile bisericii sunt închise de către un chelar care este un om văzut aici, a păstra cheia de la biserică, considerându-se o cinste deosebită. Uşa va fi redeschisă mai aproape de ora 11.
Aproximativ la această oră începe şi ritualul propriu-zis care precede pogorârea Luminii Sfinte.
Creştinii se adună în jurul bisericii „Învierea Domnului” chiar din Vinerea Patimilor, cu o zi înainte, aşteptând această zi pentru a putea pătrunde în interior, acolo, unde la Mormântul Domnului, va avea loc Minunea.
Cu puţin înainte de ora 11 către uşa bisericii „Învierea Domnului” se îndreaptă o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Armene. În fruntea acestei delegaţii se află un preot care ţine în mâini cheia de la uşa bisericii. El se îndreaptă către uşa pentru a o deschide, după care practic va începe ceremonialul ce precede Pogorârii Luminii.
***
Cu strigăte de bucurie, întâmpină creştinii deschiderea bisericii şi sunt în aşteptare ca să intre şi ei în interior. Aici, la Mormântul Domnului, vin an de an mii şi mii de credincioşi.
Poliţia locală, dă ultimele indicaţii, vociferând în megafoane şi reglementând circulaţia, pentru ca în faţa uşii să nu se facă aglomeraţie, şi ca toţi creştinii adunaţi aici, să poată să intre înăuntru. Cu toate acestea, sute de creştini, nu reuşesc anual să intre în biserică.
***
Deşi are ca locuitori reprezentanţi ai mai multor religii, totuşi Sâmbăta Paştilor, este o zi sărbătorească pentru oraşul Ierusalim. Pentru buna desfăşurare a sărbătorii este implicată şi armata israelită, care din 10 în 10 metri blochează circulaţia din străzile oraşului vechi ce duc spre Biserica Învierii.
Armata are un rol aparte în această zi, accesul către biserică fiind încuviinţat de ea doar delegaţiilor oficiale ale Bisericilor Ortodoxe din diferite ţări, care au permise speciale, de aceea chiar mulţi locuitori ai oraşului Ierusalim de credinţă iudaică, nu pot trece peste aceste pichete ale armatei.
***
În interiorul bisericii „Învierea Domnului”, pe care alte confesiuni creştine decât cea Ortodoxă o numesc „Mormântul Domnului”, reprezentanţi ai mai multor confesiuni îşi au altarele lor, de aceea fiecare îşi are locul său aparte în această biserică ce adăposteşte sub cupola sa o mulţime de locuri sfinte.
***
Biserica „Învierea Domnului”, este plină de locuri sacrale. Cel mai sfânt loc pentru toţi creştinii, este fără îndoială Mormântul Domnului, unde a fost înmormântat Mântuitorul, dar şi locul de unde a Înviat. Acest loc, îndeamnă pe orice vizitator, de orice religie ar fi el, la cele mai pioase gânduri – atât de puternice sentimente generează locul unde istoria se îmbină cu legenda şi unde simpla compasiune omenească se conjugă cu credinţa. Fiecare om care vine aici, simte un mare afect, dar şi înduioşare chiar din momentul în care în faţa lui, se deschide uşa Bisericii.
***
Dealtfel, dacă ar fi să o privim schematic, biserica Învierii, este împărţită în 23 de părţi. Mormântul Domnului, este locul unde an de an în Sâmbăta Paştelui, coboară din cer Sfânta Lumină.
Nu chiar departe, în aceeaşi biserică, la circa 100 – 200 de metri distanţă se află locul Răstignirii – Golgota care se situează pe un loc mai înălţat. Sute de creştini se închină zilnic aici, cinstind Patimile Domnului pentru mântuirea neamului omenesc. În acest loc este amenajat astăzi un altar, iar altădată, pe timpul Sfintelor evenimente, el se afla în afara zidurilor vechiului oraş Ierusalim şi cu siguranţă era mult mai înalt decât astăzi, fiind un loc de executare a sentinţelor de condamnare la moarte, pentru ca oricine vedea pe cel executat, să tragă nişte concluzii şi să se înfricoşeze. Locul acesta era numit şi este numit şi astăzi Golgota de la cuvântul ebraic „gulgolet” ceea ce înseamnă Locul Căpăţânii, pentru faptul că forma acestui loc întradevăr semăna cu o căpăţână, dar şi pentru faptul că, potrivit tradiţiei, aici a fost îngropat craniul primului om, Adam. Astfel că locul acesta reprezintă şi centrul omenirii, unde Iisus, noul Adam vine să spele prin jertfa sa păcatul lui Adam cel dintâi şi astfel să spele păcatul întregii omeniri.
Sub Crucea care astăzi ne aduce aminte de Patimile Domnului, este tocmai vârful acelui loc înalt în care, potrivit tradiţiei, a fost înfiptă Crucea Domnului. Acest loc este însemnat cu o stea de argint.
La o anumită distanţă, între Golgota şi Sfântul Mormânt se află piatra pe care Trupul Mântuitorului a fost pus după ce a fost dat jos de pe Cruce, unde a fost înfăşurat în giulgiu şi unde Maica Domnului şi-a plâns Fiul, înainte ca El să fie pus în Mormânt.
Dealtfel, amplasarea de astăzi a acestor locuri corespunde întru totul descrierii biblice despre înmormântarea lui Iisus. Sfânta Scriptură ne spune că Iisus a fost dat jos de pe Cruce de Iosif din Arimateia şi Nicodim, după care a fost înfăşurat în giulgiu şi dus în Mormântul cel neînceput.
În Evanghelia după Ioan capitolul 19, versetele de la 40 la 42 citim: „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina Vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape”.
După ce uşa bisericii „Învierea Domnului” din Ierusalim, a fost deschisă, în scurt timp biserica devine neîncăpătoare de miile de pelerini care au venit aici. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, se observă un flux tot mai mare de pelerini. Faţă de pelerinii tradiţionali care sunt creştini ortodocşi greci, creştini egipteni, de la anii 1991 încoace, aici au început să vină masiv creştini şi din fostul lagăr socialist: din Rusia, din România, Georgia precum şi din Republica Moldova.
***
Procesiunea care precede cu puţin Minunea Luminii Sfinte, începe an de an la ora 13. La această oră, Patriarhul ortodox al Ierusalimului, vine prin mijlocul bisericii „Învierea Domnului” compusă din două părţi: biserica propriu – zisă şi o capelă mai mică în care se află Mormântul Domnului. Patriarhul se îndreaptă spre locul, unde aşa cum spun şi scrierile care vorbesc despre Minunea la care vor asista toţi creştinii adunaţi în biserică „foc se coboară din cer şi aprinde candelele din biserică, precum şi lumânările credincioşilor”.
Cu aproape două ore înainte, în biserică au intrat şi tineri arabi creştini care cu tobe şi cu goarne, suiţi unii pe umerii altora, vestesc bucuria ce va avea loc şi cântă că Hristos a Înviat. Fiind foarte gălăgioşi aceşti tineri arabi, totuşi ritualul lor este unul indispensabil întregului ceremonial. Pe parcursul istoriei, s-a încercat să se pună capăt acestui obicei, dar se spune că Lumina nu s-a aprins până când arabii creştini nu au fost readuşi în biserică.
***
Feeria arabilor creştini nu se limitează doar la momentele ce preced Minunea, ea continuă şi după aceea. După ce Minunea are loc, arabii, părăsesc biserica la fel urcaţi pe umerii unii altora, slăvind Minunea ce a avut loc. Ei vor ieşi din Biserică şi vor merge astfel pe străzile oraşului Ierusalim.
***
În noaptea precedentă Sâmbetei Sfinte, toate candele din Biserică sunt stinse, iar cu puţin înainte ca Minunea să aibă loc se sting şi restul Luminilor artificiale, biserica fiind învăluită în întuneric şi iluminată doar de lumina naturală care pătrunde prin geamuri.
Cu puţin înainte ca Luminile să fie stinse, Patriarhul Ierusalimului, ajunge în faţa Mormântului, unde este supus unu control riguros din partea forţelor de ordine, prezente masiv în biserica Învierii în această zi, pentru a nu avea asupra sa nicio sursă de foc.
Aceşti poliţişti care îl percheziţionează pe Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, amintesc oarecum de soldaţii pe care romanii i-au pus de pază la Mormântul Domnului ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-i ia Trupul ca mai apoi să spună că a Înviat, aşa cum Hristos în nenumărate rânduri spusese că va Învia a treia zi.
Cu aceeaşi frică, soldaţii romani, au pecetluit odinioară Mormântul ca nimeni să nu pătrundă în el. După acelaşi model, astăzi, intrarea în Mormântul Domnului din Ierusalim este pecetluită cu ceară, după ce a fost verificat minuţios ca nu cumva să existe în el ceva ce ar putea genera Focul Sfânt. Mormântul este desigilat abia după ce este verificat Patriarhul Ierusalimului. Cu toate aceste măsuri care nu au ca scop decât de a explica cumva pe cale raţională Pogorârea Luminii Sfinte, Lumina coboară an de an la Mormântul Domnului, fără ca cineva să poată da o explicaţie pe cale raţională.

După ce Patriarhul Ierusalimului a intrat în cripta Mormântului, numită cu un termen specific de „cuvuclie”, biserica Învierii se adânceşte într-o relativă linişte. Doar unele imnuri creştine, cântate de pelerinii din diferite ţări, intervenţiile tinerilor arabi, dar şi ovaţii se aud sporadic - este un fel de a reacţiona al creştinilor, în aşteptarea Minunii care trebuie să se întâmple.
La sfârşit, Patriarhul Ierusalimului va împărţi Lumina Sfântă tuturor credincioşilor, adunaţi aici, dar nu arareori se întâmplă ca lumânările să se aprindă de la sine. Fiecare creştin ţine în mâini unul sau mai multe smocuri de 33 de lumânări, ele fiind 33 la număr după numărul de ani trăiţi de Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ.
După ce Minunea va avea loc, focul va fi dus de către delegaţiile Bisericilor naţionale, prezente aici în ţările lor de origine, unde focul va fi împărţit credincioşilor care aşteaptă în locuri stabilite de dinainte, astfel ca Lumina Învierii să fie luată de către toţi creştinii ortodocşi, pentru a întâmpina cea mai mare sărbătoare creştină – Învierea Domnului.
O ladă specială în care va fi adus focul este pregătită an de an şi ea este construită în aşa fel încât focul să nu se stingă pe parcursul drumului înapoi. În interiorul lădiţei se află 4 – 5 lampade de rezervă, care la fel for fi aprinse de la Lumina Sfântă din Ierusalim. Pe drumul înapoi, ele toate ard şi pericolul care ele să se stingă toate, este minim.

În dependenţă de ani, Patriarhul petrece în capela care cuprinde Mormântul Domnului, de la câteva minute, la câteva ore. Patriarhul Ierusalimului intră în interior aproximativ la ora 13, oră de la care începe numărătoarea clipelor până la momentul când Minunea are loc. El se roagă pentru pogorârea şi în repectivul an a Luminii către credincioşi. Niciodată Lumina Sfântă nu a coborât mai târziu de ora 15 a Sâmbetei Sfinte.

Întreaga mulţime, toţi pelerinii prezenţi în Biserica Învierii Domnului din Ierusalim, sunt în aşteptare.
Cu ovaţii este întâmpinată Pogorârea Luminii Sfinte. În dependenţă de ani, lumânările se aprind de la sine şi la unii creştini prezenţi în biserică. Aprinderea lumânărilor în mâna unor creştini este considerată ca o binecuvântare de la Dumnezeu şi se spune că se întâmplă doar celor „curaţi cu inima”. Apoi, Patriarhul Ierusalimului, împarte Lumină tuturor credincioşilor. Din lumânare în lumânare, Lumina Sfântă se îndreaptă către toţi creştinii din biserică. În scurt timp, biserica este învăluită de o nemaipomenită şi liniştitoare Lumină. Clopotul cel Mare al Bisericii Învierii dă slavă lui Dumnezeu pentru Minunea întâmplată. Bezna în care era cuprinsă biserica înainte de Pogorârea Luminii iată că acum se risipeşte.
***
Întrun sfârşit toţi creştinii din Biserică, aprind lumânările. Lumea primeşte Lumină din cer, Lumina cea adevărată. Toţi se bucură şi sunt fascinaţi de marea minune. Mulţi îşi ating cu lumina flăcării feţele şi frunţile şi aceasta nu le produce nicidecum vreo arsură ci doar o intensă stare de pace sufletească, pace care se transformă în bucurie, iar lucrurile încep să capete un alt sens, lumea este văzută altfel, Lumina Dumnezeului celui Viu EXISTĂ.

Ca în cazul unui oricare alt miracol, există voci care neagă autenticitatea acestuia. Unii cred că Patriarhul are o sursă de foc ascunsă, alţii că totul este doar o formă de propagandă ortodoxă. Dar şi uni şi alţii nu ţin cont de unele realităţi cu care declaraţiile lor, se bat cap în cap. Întâi de toate trebuie spus că sursele portabile de foc, chibriturile sau brichetele sunt invenţii noi şi ele există de mult mai puţin timp decât se întâmplă Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
De aceea, Minunea în Biserică nu are o explicaţie raţională, ea se întâmplă mai presus de înţelegerea omenească. Minunea Învierii Domnului, a fost la fel un miracol, pe care nu toată lumea l-a acceptat la început, dar Învierea a avut loc. Minune mare este însuşi întruparea Domnului Iisus Hristos care Dumnezeu fiind s-a făcut om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. Nimeni nu poate tăgădui că Iisus, Mântuitorul nostru s-a născut şi a trăit în această lume, cel puţin ca persoană istorică, iar însăşi Naşterea Domnului a şi fost o minune.

Minunea în Ortodoxie, nu are decât un sigur scop, acela de a întări credinţa. De aceea fără credinţă, nu există, în sens strict, nici un fel de minune. De aceea cel care nu crede că Dumnezeu poate face minuni, va căuta să-şi explice cum poate să se întâmple o minune… şi nu va afla niciodată răspunsul.

Nu este cunoscută nicio altă minune care să se întâmple în acelaşi loc şi într-o perioadă atât de îndelungată de timp, cum este pogorârea Luminii Sfinte la Ierusalim în Sâmbăta Mare a Paştelui Ortodox. Miracolul apare doar în biserica „Învierea Domnului” şi doar la data în care Paştele este sărbătorit de Biserica Ortodoxă, prezenţa reprezentanţilor altor confesiuni nefiind obligatorie, dar ea nu se întâmplă niciodată dacă nu sunt prezeneţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Aceasta poate şi din cauza faptului că Ortodoxia nu este numai un simplu depozit de ritualuri şi tradiţii ci o credinţă vie, lucrătoare.

Cel mai tulburător şi inedit moment legat de Lumina Sfântă, a avut loc în timpul ocupaţiei otomane a oraşului Ierusalim. În sâmbăta Paştelui din anul 1326, creştinilor ortodocşi nu li s-a permis să intre în biserica Învierii. Legenda spune că armenii monofiziţi, care şi-au declarat dorinţa ca ei să fie primitorii Luminii Sfinte, i-au mituit pe păzitorii turci pentru a nu-i mai lăsa pe ortodocşi să intre în biserică. În timp ce ortodocşii aşteptau în lacrimi lângă zidurile bisericii, armenii încrezători aşteptau în biserică Pogorârea Luminii Sfinte. Dar Focul Sfânt, nu este o minune produsă de o forţă oarbă, ci de însuşi Dumnezeu, pentru care închipuirea oamenilor rămâne doar o simplă închipuire omenească. Atunci s-a întâmplat un lucru care i-a lăsat pe toţi fără cuvinte. Un fulger a pornit din interiorul bisericii şi străpungând o coloană de marmură, a aprins lumânarea Patriarhului Ortodox care aştepta în afara Bisericii. Atunci toţi au înţeles că primirea Luminii Sfinte prin Biserica Ortodoxă şi creştinii ortodocşi este chiar voinţa lui Dumnezeu. Tot atunci generalul turc ai cărui soldaţi îi ţineau pe ortodocşi afară, a renunţat la islam şi implicit la toate funcţiile sale convertindu-se la creştinism.
Aceasta nu este o simplă istorie inventată. Şi până astăzi, la intrarea în Biserica Învierii se mai păstrează acea coloană, iar în ea stă adânc încrustată crăpătura făcută de Sfânta Lumină care a venit la ortodocşi. De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să-i oprească pe creştinii ortodocşi să primească Sfânta Lumină.

Atunci când priveşti o lumânare îi contempli flacăra. Şi cu mult mai înălţător este să te duci cu gândul şi la Cel care a făcut focul? Se spune că dacă Lumina Sfântă nu s-ar mai aprinde la Mormântul Domnului din Ierusalim, omenirea ar trebui să-şi pună întrebări vis-a-vis de comportamentul său. În această afirmaţie s-ar putea să existe o doză de adevăr, dar nu este. Pentru că Dumnezeu nu încetează să iubească lumea. Noi suntem cei care putem să uităm să-l iubim pe Domnul. Care este cauza stingerii dragostei faţă de Dumnezeu? Răspunsul este clar: păcatul. Păcatul este norul întunecat care nu lasă lumina lui Dumnezeu sa ajungă pâna la ochii noştri, de aceea Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.
Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinţa este foc, si dă căldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a arătat, „Nu ne ardeau oare inimile noastre când ne vorbea?” Hristos însuşi compara credinţa cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergătorul spunea în predicile lui că Hristos va boteza pe oameni cu Duh Sfânt si cu foc. Într-adevăr, Domnul a spus, „Am venit sa aduc foc pe pământ.” Trăsătura cea mai caracteristica a credinţei este căldura; de aceea se vorbeşte despre „credinţa calda” sau „căldura ce provoacă credinţa”. În acelaşi fel, semnul necredinţei este răceala.
P.S. “Despărţirea de Dumnezeu este moarte, despărţirea de lumină este întuneric… si nu lumina este aceea care dă pedeapsă întunericului ci Dumnezeu care este Lumină.

marți, 25 martie 2008

„… Aş spune că Biserica şi-a recăpătat locul pe care trebuie să-l aibă într-o societate". Interviu cu IPS Vladimir


Iulian Proca: Cum aţi găsit Biserica Ortodoxă la momentul preluării scaunului arhipăstoresc din Moldova?

IPS VLADIMIR: Am fost numit ca episcop al Chişinăului şi Moldovei în luna iulie, anul 1989. Venind în scaunul de arhiereu la Chişinău, am găsit aici 400 de biserici şi parohii, dintre care 200 abia se redeschiseseră după ce nu au funcţionat pe parcursul mai multor ani. Activau pe atunci doar 2 mănăstiri: Japca şi Mănăstirea Căpriana. Cea din urmă tocmai se redeschisese. Scopul meu a fost ca fiecare biserică să aibă preot, să aibă dascăl, să aibă cărţi de cult, de care să se poată folosi toţi slujitorii bisericii. Prima carte pe care am editat-o a fost „Mica Biblie”. A fost editată în anul 1990 şi a avut un tiraj de 100 000 de exemplare. Aceste cărţi au fost împărţite în parohii, şcoli şi pas cu pas, am mers înainte. Tot atunci am reînfiinţat şcoala teologică de cântăreţi de la Căpriana. În lipsa unei alte şcoli teologice pe acele timpuri, bineînţeles, aceasta a devenit şcoala unde se formau viitorii preoţi. În scurt timp, a urmat un val de redeschidere masivă a parohiilor închise până la acea vreme. Redeschideam pe săptămână câte 5,6,7 sau chiar 10 parohii. Atunci a apărut problema lipsei de slujitori. Redeschideam biserici, dar nu erau preoţi care să slujească în ele. Am fost nevoit să hirotonesc dascăli, cântăreţi bisericeşti sau creştini mai evlavioşi care ştiau carte bisericească şi aveau o anumită practică bisericească, adică participau la slujbe şi cunoşteau viaţa bisericească. După înfiinţarea şcolii de la Căpriana, am înfiinţat şi alte şcoli de dascăli, Seminarul Teologic şi în cele din urmă, Academia Teologică. La momentul actual avem 8 şcoli teologice în Republica Moldova, inclusiv în Transnistia. Am editat foarte multe cărţi pentru altar cât şi pentru strană, printre care Apostolul, Evanghelia de diverse formate, Triodul, Penticostarul, Minee şi multe altele. Până astăzi am editat şi reeditat aproximativ 350 de titluri de carte bisericească.
Slavă Domnului, pe parcursul anilor, împreună cu preoţii şi cu susţinerea creştinilor noştri ortodocşi, am reuşit să deschidem mai multe biserici şi mănăstiri. Astăzi, avem aproximativ 1250 de biserici care funcţionează. Între aceste 1250 de biserici sunt şi unele în construcţie. Avem 50 de mănăstiri şi schituri de femei şi bărbaţi. Bineînţeles că ne-am dori, ca în dependenţă de mărimea lor, fiecare mănăstire să aibă măcar între 30 şi 50 de călugări, dar nu este chiar aşa. Sunt mănăstiri mai mari, ca Japca, Curchi, Căpriana, unde fac ascultare mai mulţi călugări şi călugăriţe. Spre exemplu la Japca, numărul constant de călugăriţe este de aproximativ 50. Desigur, ne-am dori un număr mai mare de călugări. În ultimul timp s-a înregistrat şi un exod al călugărilor spre mănăstiri din alte ţări. Acest lucru ne întristează, dar este şi o parte bune aici, pentru că şi în Ucraina, şi în Belarus, şi în Rusia îşi duc ascultarea călugări şi călugăriţe care fac parte din Biserica Ortodoxă din Moldova. De aceea, faima Bisericii din Moldova, este dusă şi în alte ţinuturi.
Astăzi avem şcoli teologice, avem mănăstiri, avem parohii, avem slujitori. Sunt mândru că până la momentul actual, am hirotonit peste 1050 de preoţi. Dacă la început hirotoneam dascăli şi cântăreţi, astăzi cerinţa pentru un candidat la preoţie este ca să aibă absolvit cel puţin Seminarul Teologic. Tot mai mulţi tineri însă, solicită să fie hirotoniţi după ce au absolvit Academia Teologică sau Facultatea de Teologie, fie la noi sau peste hotare. Deci, Biserica prosperă, iar eu aş spune că Biserica şi-a recăpătat locul pe care trebuie să-l aibă în societate. Majoritatea preoţilor sunt de vârstă tânără sau mijlocie. De aceea au posibilitatea să lucreze cu osârdie şi îndelungat pentru binele Bisericii noastre.

Iulian Proca: În trecut, Mitropolia avea sediul în centrul capitalei şi în apropierea ei a fost construită şi o Catedrală Mitropolitană, Catedrala „Naşterea Domnului”. Astăzi, Mitropolia are un nou sediu. Se intenţionează construcţia unei noi Catedrale Mitropolitane în apropierea noului sediu?

IPS VLADIMIR: În toată ţara, inclusiv în municipiul Chişinău, s-au construit biserici noi, s-au construit sau sunt în construcţie. Majoritatea creştinilor frecventează Catedrala „Naşterea Domnului” din Chişinău. Am constatat că Catedrala e cam mică. Am dus tratative cu preşedintele ţării, vizitând Moldova şi Patriarhul Alexie, am vorbit şi cu Prea Fericia Sa. Există intenţia şi dorinţa de a construi o Catedrală nouă. Dar pentru a construi o Catedrală nouă, noi trebuie să fim pregătiţi cât de cât financiar şi material. Material de construcţie - cotileţ, cărămidă, găsim şi la noi, cu un preţ mai redus. În ceea ce priveşte lemnul, aici sunt unele probleme pentru că pădurile noastre nu sunt aşa de bogate şi aşa de mari ca să găsim atât material cât ne trebuie. Este clar că fără suportul statului, noi nu o să putem construi nimic. De aceea, pot spune doar că avem în plan să construim o Catedrală nouă.