· Lumina Sfântă coboară an de an în Biserica „Învierea Domnului” din Ierusalim, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu
· Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.
Iniţiată acum cinci ani, aducerea Luminii Sfintei sau Focului Haric, cum este numit la noi, de la Mormântul Domnului din Ierusalim, în Republica Moldova, a devenit deja o tradiţie. E adevărat că tradiţiile se instaurează pe parcursul a zeci, sute sau poate chiar mii de ani, dar şi Pogorârea Focului Haric, la Mormântul Domnului, în Sâmbăta Paştelui reprezintă cea mai mare minune ortodoxă care se întâmplă de peste două mii de ani şi aducerea lui în Republica Moldova, ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, nu este altceva decât un ritual care dă consistenţă tradiţiei cunoscute de secole la Ierusalim.
Pentru prima dată focul a fost adus de la Ierusalim la Chişinău în anul 2003, în urma colaborării autorităţilor laice şi celor bisericeşti. În 2003, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Moldova, împreună cu câţiva oficiali de stat, au mers la Ierusalim unde au participat la minunea coborârii focului din cer şi au luat foc sfânt. De atunci, din acel an, aducerea Focului Sfânt din Ierusalim se pare că se consolidează înr-o tradiţie.
Avionul, apaţinând Companiei AIR Moldova şi pus la dispoziţie de autorităţile Republicii Moldova decolează tradiţional la ora 2 de noapte, în ajunul Paştelui de pe Aeroportul Internaţional Chişinău.
După aproape 4 ore de zbor, primele raze ale răsăritului de soare, cad peste o bună parte a pământului, inclusiv peste Ţara Sfântă. Avionul aterizează în oraşul Tel Aviv. Ora foarte matinală, încă ţine într-un somn liniştit locuitorii acestui oraş, dar aeroportul din Tel Aviv şi angajaţii lui, lucrează intens în această noapte, căci, spre Israel se îndreaptă acum mii de pelrini, pentru a asista la minunea Pogorârii din cer a Focului Haric.
De aici, până în cetaea sfântă, mai este o oră de mers cu maşina. Autostrada care leagă oraşul Tel Aviv de Ierusalim, oferă atât de o parte cât şi de cealaltă imagini ale unor construcţii de piatră care reprezintă echivalentul satelor noastre, în care locuiesc, deşi separat, totuşi în bună vecinătate, evrei iudei şi arabi creştini. Vecinătatea aceasta nu-i supără nici pe unii pe alţii, căci de ani buni, ei trăiesc în pace şi ceea ce-i uneşte este oprobriul comun faţă de reprezentanţii acelor organizaţii care au tulburat în ultimii ani liniştea Israelului cu atacuri teroriste de diverse feluri.
Oraşul Ierusalim, este un oraş mai mic ca teritoriu decât Tel Avivul, dar mai mare ca populaţie. Faţă de Tela Aviv care are circa 350 de mii de locuitori, Ierusalimul are circa 600 de mii de locuitori.
Odată ce intri în oraşul vechi, îţi dai seama că Ierusalimul a fost atât de bine descris de către scriitorii biblici încât parcă acest oraş îţi pare foarte cunoscut. Străzile înguste, pe care Mântuitorul a intrat în oraş, întâmpinat de mulţime, dar şi pe care a fost dus la curtea lui Pilat şi la Golgota, păstrează amintirea evenimentelor sfinte.
Pe drum, o mulţime de comercianţi, propun spre vânzare obiecte creştine, aşa încât mulţimea obiectelor de acest fel şi originalitatea lor, dar şi dorinţa de a avea un obiect din locurile unde cu picioarele Lui, a călcat Mântuitorul Iisus Hristos, nu te lasă să treci pe alături.
Delgaţii ale diferitor Biserici ortodoxe, trec pe străzile vechiului Ierusalim. Toţi se îndreaptă spre locul celei mai mari minuni ortodoxe. La capătul unor trepte care urmează imediat după „zona comercială”, se află Mormântul Domnului, pentru milioane de credinciosi locul cel mai sfant de pe pamint. Biserica “Sfantul Mormant”, este un loc enigmatic. Teologi, istorici si arheologi considera ca biserica contine atat Golgota si "mormantul cel nefolosit" din apropierea Golgotei unde a fost asezat trupul mort, asa cum scrie in Evanghelie. Este locul de unde crestinii cred ca a inviat Iisus. O numim biserica “Sf.Mormânt”, pentru faptul că are în interior Mormântul Domnului, dar în general, în tradiţia ortodoxă, ea este cunoscută ca Biserica “Învierii Domnului”, pentru că Învierea Domnului reprezintă temelia credinţei ortodoxe. Apostolul Pavel a spus: “Dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică propovăduirea noastră.”
Aceasta capela este centrul evenimentului miraculos si, a fi prezent la celebrare justifica din plin termenul de "eveniment" şi minue, caci in nici o alta zi a anului Biserica Sfantului Mormant nu este asa de plina ca in Sambata Pastelui.
An de an, în sâmbăta dinaintea Paştelui, credincioşii se strâng la Sfântul Mormânt din Ierusalim, pentru milioane de creştini, locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a asista la Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
După ce toate ritualurile ce preced minunea au avut loc, iar Patriarhul Ierusalimului intră în capela mică ce conţine Mormântul Domnului, biserica Învierii, este învăluită de o relativă linişte.
Credincioşii ţin lumânările ridicate deasupra capului în speranţa că ele se vor aprinde de la Lumina Sfântă care urmează să coboare.
În general, în ortodoxie, Lumina şi lumânarea îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos şi ea ne arată că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, la fel cum lumina luată de la o lumânare nu devine alta ci rămâne aceeaşi, neştirbindu-şi nimic din grandoarea ei cu excepţia faptului că una dă lumină iar alta o primeşte. Mărturisim acest lucru şi în articolul 2 din Simbolul de Credinţă sau Crezul creştin când spunem „Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat”.
În noaptea de Paşte Chemarea preotului de a lua lumină reprezintă un îndemn de a ne împărtăşi din Lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumină care risipeşte întunericul necunoaşterii ce plana deasupra omenirii în legătură cu viaţa omenească înainte de Învierea lui Hristos. Hristos învie şi dă răspuns explicit la întrebarea. „ce este dincolo de această viaţă?” Dealtfel întreaga slujbă din noaptea pascală, care precedează Liturghia de Paşti este impregnată de această bucurie a Luminii Învierii.
***
Înainte ca Lumina Sfântă să coboare la Mormântul Domnului din Ierusalim, au loc mai multe ritualuri care pe parcursul anilor s-au înrădăcinat într-atât încât fac deja parte din rânduiala ce precedează Minunea Pogorârii Luminii.
Aproape de ora 10 dimineaţa, creştinii încep să se strângă lângă biserică „Învierea Domnului” din Ierusalim, unde în fiece an are loc Minunea. Uşile bisericii sunt închise de către un chelar care este un om văzut aici, a păstra cheia de la biserică, considerându-se o cinste deosebită. Uşa va fi redeschisă mai aproape de ora 11.
Aproximativ la această oră începe şi ritualul propriu-zis care precede pogorârea Luminii Sfinte.
Creştinii se adună în jurul bisericii „Învierea Domnului” chiar din Vinerea Patimilor, cu o zi înainte, aşteptând această zi pentru a putea pătrunde în interior, acolo, unde la Mormântul Domnului, va avea loc Minunea.
Cu puţin înainte de ora 11 către uşa bisericii „Învierea Domnului” se îndreaptă o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Armene. În fruntea acestei delegaţii se află un preot care ţine în mâini cheia de la uşa bisericii. El se îndreaptă către uşa pentru a o deschide, după care practic va începe ceremonialul ce precede Pogorârii Luminii.
***
Cu strigăte de bucurie, întâmpină creştinii deschiderea bisericii şi sunt în aşteptare ca să intre şi ei în interior. Aici, la Mormântul Domnului, vin an de an mii şi mii de credincioşi.
Poliţia locală, dă ultimele indicaţii, vociferând în megafoane şi reglementând circulaţia, pentru ca în faţa uşii să nu se facă aglomeraţie, şi ca toţi creştinii adunaţi aici, să poată să intre înăuntru. Cu toate acestea, sute de creştini, nu reuşesc anual să intre în biserică.
***
Deşi are ca locuitori reprezentanţi ai mai multor religii, totuşi Sâmbăta Paştilor, este o zi sărbătorească pentru oraşul Ierusalim. Pentru buna desfăşurare a sărbătorii este implicată şi armata israelită, care din 10 în 10 metri blochează circulaţia din străzile oraşului vechi ce duc spre Biserica Învierii.
Armata are un rol aparte în această zi, accesul către biserică fiind încuviinţat de ea doar delegaţiilor oficiale ale Bisericilor Ortodoxe din diferite ţări, care au permise speciale, de aceea chiar mulţi locuitori ai oraşului Ierusalim de credinţă iudaică, nu pot trece peste aceste pichete ale armatei.
***
În interiorul bisericii „Învierea Domnului”, pe care alte confesiuni creştine decât cea Ortodoxă o numesc „Mormântul Domnului”, reprezentanţi ai mai multor confesiuni îşi au altarele lor, de aceea fiecare îşi are locul său aparte în această biserică ce adăposteşte sub cupola sa o mulţime de locuri sfinte.
***
Biserica „Învierea Domnului”, este plină de locuri sacrale. Cel mai sfânt loc pentru toţi creştinii, este fără îndoială Mormântul Domnului, unde a fost înmormântat Mântuitorul, dar şi locul de unde a Înviat. Acest loc, îndeamnă pe orice vizitator, de orice religie ar fi el, la cele mai pioase gânduri – atât de puternice sentimente generează locul unde istoria se îmbină cu legenda şi unde simpla compasiune omenească se conjugă cu credinţa. Fiecare om care vine aici, simte un mare afect, dar şi înduioşare chiar din momentul în care în faţa lui, se deschide uşa Bisericii.
***
Dealtfel, dacă ar fi să o privim schematic, biserica Învierii, este împărţită în 23 de părţi. Mormântul Domnului, este locul unde an de an în Sâmbăta Paştelui, coboară din cer Sfânta Lumină.
Nu chiar departe, în aceeaşi biserică, la circa 100 – 200 de metri distanţă se află locul Răstignirii – Golgota care se situează pe un loc mai înălţat. Sute de creştini se închină zilnic aici, cinstind Patimile Domnului pentru mântuirea neamului omenesc. În acest loc este amenajat astăzi un altar, iar altădată, pe timpul Sfintelor evenimente, el se afla în afara zidurilor vechiului oraş Ierusalim şi cu siguranţă era mult mai înalt decât astăzi, fiind un loc de executare a sentinţelor de condamnare la moarte, pentru ca oricine vedea pe cel executat, să tragă nişte concluzii şi să se înfricoşeze. Locul acesta era numit şi este numit şi astăzi Golgota de la cuvântul ebraic „gulgolet” ceea ce înseamnă Locul Căpăţânii, pentru faptul că forma acestui loc întradevăr semăna cu o căpăţână, dar şi pentru faptul că, potrivit tradiţiei, aici a fost îngropat craniul primului om, Adam. Astfel că locul acesta reprezintă şi centrul omenirii, unde Iisus, noul Adam vine să spele prin jertfa sa păcatul lui Adam cel dintâi şi astfel să spele păcatul întregii omeniri.
Sub Crucea care astăzi ne aduce aminte de Patimile Domnului, este tocmai vârful acelui loc înalt în care, potrivit tradiţiei, a fost înfiptă Crucea Domnului. Acest loc este însemnat cu o stea de argint.
La o anumită distanţă, între Golgota şi Sfântul Mormânt se află piatra pe care Trupul Mântuitorului a fost pus după ce a fost dat jos de pe Cruce, unde a fost înfăşurat în giulgiu şi unde Maica Domnului şi-a plâns Fiul, înainte ca El să fie pus în Mormânt.
Dealtfel, amplasarea de astăzi a acestor locuri corespunde întru totul descrierii biblice despre înmormântarea lui Iisus. Sfânta Scriptură ne spune că Iisus a fost dat jos de pe Cruce de Iosif din Arimateia şi Nicodim, după care a fost înfăşurat în giulgiu şi dus în Mormântul cel neînceput.
În Evanghelia după Ioan capitolul 19, versetele de la 40 la 42 citim: „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina Vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape”.
După ce uşa bisericii „Învierea Domnului” din Ierusalim, a fost deschisă, în scurt timp biserica devine neîncăpătoare de miile de pelerini care au venit aici. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, se observă un flux tot mai mare de pelerini. Faţă de pelerinii tradiţionali care sunt creştini ortodocşi greci, creştini egipteni, de la anii 1991 încoace, aici au început să vină masiv creştini şi din fostul lagăr socialist: din Rusia, din România, Georgia precum şi din Republica Moldova.
***
Procesiunea care precede cu puţin Minunea Luminii Sfinte, începe an de an la ora 13. La această oră, Patriarhul ortodox al Ierusalimului, vine prin mijlocul bisericii „Învierea Domnului” compusă din două părţi: biserica propriu – zisă şi o capelă mai mică în care se află Mormântul Domnului. Patriarhul se îndreaptă spre locul, unde aşa cum spun şi scrierile care vorbesc despre Minunea la care vor asista toţi creştinii adunaţi în biserică „foc se coboară din cer şi aprinde candelele din biserică, precum şi lumânările credincioşilor”.
Cu aproape două ore înainte, în biserică au intrat şi tineri arabi creştini care cu tobe şi cu goarne, suiţi unii pe umerii altora, vestesc bucuria ce va avea loc şi cântă că Hristos a Înviat. Fiind foarte gălăgioşi aceşti tineri arabi, totuşi ritualul lor este unul indispensabil întregului ceremonial. Pe parcursul istoriei, s-a încercat să se pună capăt acestui obicei, dar se spune că Lumina nu s-a aprins până când arabii creştini nu au fost readuşi în biserică.
***
Feeria arabilor creştini nu se limitează doar la momentele ce preced Minunea, ea continuă şi după aceea. După ce Minunea are loc, arabii, părăsesc biserica la fel urcaţi pe umerii unii altora, slăvind Minunea ce a avut loc. Ei vor ieşi din Biserică şi vor merge astfel pe străzile oraşului Ierusalim.
***
În noaptea precedentă Sâmbetei Sfinte, toate candele din Biserică sunt stinse, iar cu puţin înainte ca Minunea să aibă loc se sting şi restul Luminilor artificiale, biserica fiind învăluită în întuneric şi iluminată doar de lumina naturală care pătrunde prin geamuri.
Cu puţin înainte ca Luminile să fie stinse, Patriarhul Ierusalimului, ajunge în faţa Mormântului, unde este supus unu control riguros din partea forţelor de ordine, prezente masiv în biserica Învierii în această zi, pentru a nu avea asupra sa nicio sursă de foc.
Aceşti poliţişti care îl percheziţionează pe Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, amintesc oarecum de soldaţii pe care romanii i-au pus de pază la Mormântul Domnului ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-i ia Trupul ca mai apoi să spună că a Înviat, aşa cum Hristos în nenumărate rânduri spusese că va Învia a treia zi.
Cu aceeaşi frică, soldaţii romani, au pecetluit odinioară Mormântul ca nimeni să nu pătrundă în el. După acelaşi model, astăzi, intrarea în Mormântul Domnului din Ierusalim este pecetluită cu ceară, după ce a fost verificat minuţios ca nu cumva să existe în el ceva ce ar putea genera Focul Sfânt. Mormântul este desigilat abia după ce este verificat Patriarhul Ierusalimului. Cu toate aceste măsuri care nu au ca scop decât de a explica cumva pe cale raţională Pogorârea Luminii Sfinte, Lumina coboară an de an la Mormântul Domnului, fără ca cineva să poată da o explicaţie pe cale raţională.
După ce Patriarhul Ierusalimului a intrat în cripta Mormântului, numită cu un termen specific de „cuvuclie”, biserica Învierii se adânceşte într-o relativă linişte. Doar unele imnuri creştine, cântate de pelerinii din diferite ţări, intervenţiile tinerilor arabi, dar şi ovaţii se aud sporadic - este un fel de a reacţiona al creştinilor, în aşteptarea Minunii care trebuie să se întâmple.
La sfârşit, Patriarhul Ierusalimului va împărţi Lumina Sfântă tuturor credincioşilor, adunaţi aici, dar nu arareori se întâmplă ca lumânările să se aprindă de la sine. Fiecare creştin ţine în mâini unul sau mai multe smocuri de 33 de lumânări, ele fiind 33 la număr după numărul de ani trăiţi de Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ.
După ce Minunea va avea loc, focul va fi dus de către delegaţiile Bisericilor naţionale, prezente aici în ţările lor de origine, unde focul va fi împărţit credincioşilor care aşteaptă în locuri stabilite de dinainte, astfel ca Lumina Învierii să fie luată de către toţi creştinii ortodocşi, pentru a întâmpina cea mai mare sărbătoare creştină – Învierea Domnului.
O ladă specială în care va fi adus focul este pregătită an de an şi ea este construită în aşa fel încât focul să nu se stingă pe parcursul drumului înapoi. În interiorul lădiţei se află 4 – 5 lampade de rezervă, care la fel for fi aprinse de la Lumina Sfântă din Ierusalim. Pe drumul înapoi, ele toate ard şi pericolul care ele să se stingă toate, este minim.
În dependenţă de ani, Patriarhul petrece în capela care cuprinde Mormântul Domnului, de la câteva minute, la câteva ore. Patriarhul Ierusalimului intră în interior aproximativ la ora 13, oră de la care începe numărătoarea clipelor până la momentul când Minunea are loc. El se roagă pentru pogorârea şi în repectivul an a Luminii către credincioşi. Niciodată Lumina Sfântă nu a coborât mai târziu de ora 15 a Sâmbetei Sfinte.
Întreaga mulţime, toţi pelerinii prezenţi în Biserica Învierii Domnului din Ierusalim, sunt în aşteptare.
Cu ovaţii este întâmpinată Pogorârea Luminii Sfinte. În dependenţă de ani, lumânările se aprind de la sine şi la unii creştini prezenţi în biserică. Aprinderea lumânărilor în mâna unor creştini este considerată ca o binecuvântare de la Dumnezeu şi se spune că se întâmplă doar celor „curaţi cu inima”. Apoi, Patriarhul Ierusalimului, împarte Lumină tuturor credincioşilor. Din lumânare în lumânare, Lumina Sfântă se îndreaptă către toţi creştinii din biserică. În scurt timp, biserica este învăluită de o nemaipomenită şi liniştitoare Lumină. Clopotul cel Mare al Bisericii Învierii dă slavă lui Dumnezeu pentru Minunea întâmplată. Bezna în care era cuprinsă biserica înainte de Pogorârea Luminii iată că acum se risipeşte.
***
Întrun sfârşit toţi creştinii din Biserică, aprind lumânările. Lumea primeşte Lumină din cer, Lumina cea adevărată. Toţi se bucură şi sunt fascinaţi de marea minune. Mulţi îşi ating cu lumina flăcării feţele şi frunţile şi aceasta nu le produce nicidecum vreo arsură ci doar o intensă stare de pace sufletească, pace care se transformă în bucurie, iar lucrurile încep să capete un alt sens, lumea este văzută altfel, Lumina Dumnezeului celui Viu EXISTĂ.
Ca în cazul unui oricare alt miracol, există voci care neagă autenticitatea acestuia. Unii cred că Patriarhul are o sursă de foc ascunsă, alţii că totul este doar o formă de propagandă ortodoxă. Dar şi uni şi alţii nu ţin cont de unele realităţi cu care declaraţiile lor, se bat cap în cap. Întâi de toate trebuie spus că sursele portabile de foc, chibriturile sau brichetele sunt invenţii noi şi ele există de mult mai puţin timp decât se întâmplă Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
De aceea, Minunea în Biserică nu are o explicaţie raţională, ea se întâmplă mai presus de înţelegerea omenească. Minunea Învierii Domnului, a fost la fel un miracol, pe care nu toată lumea l-a acceptat la început, dar Învierea a avut loc. Minune mare este însuşi întruparea Domnului Iisus Hristos care Dumnezeu fiind s-a făcut om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. Nimeni nu poate tăgădui că Iisus, Mântuitorul nostru s-a născut şi a trăit în această lume, cel puţin ca persoană istorică, iar însăşi Naşterea Domnului a şi fost o minune.
Minunea în Ortodoxie, nu are decât un sigur scop, acela de a întări credinţa. De aceea fără credinţă, nu există, în sens strict, nici un fel de minune. De aceea cel care nu crede că Dumnezeu poate face minuni, va căuta să-şi explice cum poate să se întâmple o minune… şi nu va afla niciodată răspunsul.
Nu este cunoscută nicio altă minune care să se întâmple în acelaşi loc şi într-o perioadă atât de îndelungată de timp, cum este pogorârea Luminii Sfinte la Ierusalim în Sâmbăta Mare a Paştelui Ortodox. Miracolul apare doar în biserica „Învierea Domnului” şi doar la data în care Paştele este sărbătorit de Biserica Ortodoxă, prezenţa reprezentanţilor altor confesiuni nefiind obligatorie, dar ea nu se întâmplă niciodată dacă nu sunt prezeneţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Aceasta poate şi din cauza faptului că Ortodoxia nu este numai un simplu depozit de ritualuri şi tradiţii ci o credinţă vie, lucrătoare.
Cel mai tulburător şi inedit moment legat de Lumina Sfântă, a avut loc în timpul ocupaţiei otomane a oraşului Ierusalim. În sâmbăta Paştelui din anul 1326, creştinilor ortodocşi nu li s-a permis să intre în biserica Învierii. Legenda spune că armenii monofiziţi, care şi-au declarat dorinţa ca ei să fie primitorii Luminii Sfinte, i-au mituit pe păzitorii turci pentru a nu-i mai lăsa pe ortodocşi să intre în biserică. În timp ce ortodocşii aşteptau în lacrimi lângă zidurile bisericii, armenii încrezători aşteptau în biserică Pogorârea Luminii Sfinte. Dar Focul Sfânt, nu este o minune produsă de o forţă oarbă, ci de însuşi Dumnezeu, pentru care închipuirea oamenilor rămâne doar o simplă închipuire omenească. Atunci s-a întâmplat un lucru care i-a lăsat pe toţi fără cuvinte. Un fulger a pornit din interiorul bisericii şi străpungând o coloană de marmură, a aprins lumânarea Patriarhului Ortodox care aştepta în afara Bisericii. Atunci toţi au înţeles că primirea Luminii Sfinte prin Biserica Ortodoxă şi creştinii ortodocşi este chiar voinţa lui Dumnezeu. Tot atunci generalul turc ai cărui soldaţi îi ţineau pe ortodocşi afară, a renunţat la islam şi implicit la toate funcţiile sale convertindu-se la creştinism.
Aceasta nu este o simplă istorie inventată. Şi până astăzi, la intrarea în Biserica Învierii se mai păstrează acea coloană, iar în ea stă adânc încrustată crăpătura făcută de Sfânta Lumină care a venit la ortodocşi. De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să-i oprească pe creştinii ortodocşi să primească Sfânta Lumină.
Atunci când priveşti o lumânare îi contempli flacăra. Şi cu mult mai înălţător este să te duci cu gândul şi la Cel care a făcut focul? Se spune că dacă Lumina Sfântă nu s-ar mai aprinde la Mormântul Domnului din Ierusalim, omenirea ar trebui să-şi pună întrebări vis-a-vis de comportamentul său. În această afirmaţie s-ar putea să existe o doză de adevăr, dar nu este. Pentru că Dumnezeu nu încetează să iubească lumea. Noi suntem cei care putem să uităm să-l iubim pe Domnul. Care este cauza stingerii dragostei faţă de Dumnezeu? Răspunsul este clar: păcatul. Păcatul este norul întunecat care nu lasă lumina lui Dumnezeu sa ajungă pâna la ochii noştri, de aceea Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.
Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinţa este foc, si dă căldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a arătat, „Nu ne ardeau oare inimile noastre când ne vorbea?” Hristos însuşi compara credinţa cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergătorul spunea în predicile lui că Hristos va boteza pe oameni cu Duh Sfânt si cu foc. Într-adevăr, Domnul a spus, „Am venit sa aduc foc pe pământ.” Trăsătura cea mai caracteristica a credinţei este căldura; de aceea se vorbeşte despre „credinţa calda” sau „căldura ce provoacă credinţa”. În acelaşi fel, semnul necredinţei este răceala.
P.S. “Despărţirea de Dumnezeu este moarte, despărţirea de lumină este întuneric… si nu lumina este aceea care dă pedeapsă întunericului ci Dumnezeu care este Lumină.
· Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.
Iniţiată acum cinci ani, aducerea Luminii Sfintei sau Focului Haric, cum este numit la noi, de la Mormântul Domnului din Ierusalim, în Republica Moldova, a devenit deja o tradiţie. E adevărat că tradiţiile se instaurează pe parcursul a zeci, sute sau poate chiar mii de ani, dar şi Pogorârea Focului Haric, la Mormântul Domnului, în Sâmbăta Paştelui reprezintă cea mai mare minune ortodoxă care se întâmplă de peste două mii de ani şi aducerea lui în Republica Moldova, ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, nu este altceva decât un ritual care dă consistenţă tradiţiei cunoscute de secole la Ierusalim.
Pentru prima dată focul a fost adus de la Ierusalim la Chişinău în anul 2003, în urma colaborării autorităţilor laice şi celor bisericeşti. În 2003, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Moldova, împreună cu câţiva oficiali de stat, au mers la Ierusalim unde au participat la minunea coborârii focului din cer şi au luat foc sfânt. De atunci, din acel an, aducerea Focului Sfânt din Ierusalim se pare că se consolidează înr-o tradiţie.
Avionul, apaţinând Companiei AIR Moldova şi pus la dispoziţie de autorităţile Republicii Moldova decolează tradiţional la ora 2 de noapte, în ajunul Paştelui de pe Aeroportul Internaţional Chişinău.
După aproape 4 ore de zbor, primele raze ale răsăritului de soare, cad peste o bună parte a pământului, inclusiv peste Ţara Sfântă. Avionul aterizează în oraşul Tel Aviv. Ora foarte matinală, încă ţine într-un somn liniştit locuitorii acestui oraş, dar aeroportul din Tel Aviv şi angajaţii lui, lucrează intens în această noapte, căci, spre Israel se îndreaptă acum mii de pelrini, pentru a asista la minunea Pogorârii din cer a Focului Haric.
De aici, până în cetaea sfântă, mai este o oră de mers cu maşina. Autostrada care leagă oraşul Tel Aviv de Ierusalim, oferă atât de o parte cât şi de cealaltă imagini ale unor construcţii de piatră care reprezintă echivalentul satelor noastre, în care locuiesc, deşi separat, totuşi în bună vecinătate, evrei iudei şi arabi creştini. Vecinătatea aceasta nu-i supără nici pe unii pe alţii, căci de ani buni, ei trăiesc în pace şi ceea ce-i uneşte este oprobriul comun faţă de reprezentanţii acelor organizaţii care au tulburat în ultimii ani liniştea Israelului cu atacuri teroriste de diverse feluri.
Oraşul Ierusalim, este un oraş mai mic ca teritoriu decât Tel Avivul, dar mai mare ca populaţie. Faţă de Tela Aviv care are circa 350 de mii de locuitori, Ierusalimul are circa 600 de mii de locuitori.
Odată ce intri în oraşul vechi, îţi dai seama că Ierusalimul a fost atât de bine descris de către scriitorii biblici încât parcă acest oraş îţi pare foarte cunoscut. Străzile înguste, pe care Mântuitorul a intrat în oraş, întâmpinat de mulţime, dar şi pe care a fost dus la curtea lui Pilat şi la Golgota, păstrează amintirea evenimentelor sfinte.
Pe drum, o mulţime de comercianţi, propun spre vânzare obiecte creştine, aşa încât mulţimea obiectelor de acest fel şi originalitatea lor, dar şi dorinţa de a avea un obiect din locurile unde cu picioarele Lui, a călcat Mântuitorul Iisus Hristos, nu te lasă să treci pe alături.
Delgaţii ale diferitor Biserici ortodoxe, trec pe străzile vechiului Ierusalim. Toţi se îndreaptă spre locul celei mai mari minuni ortodoxe. La capătul unor trepte care urmează imediat după „zona comercială”, se află Mormântul Domnului, pentru milioane de credinciosi locul cel mai sfant de pe pamint. Biserica “Sfantul Mormant”, este un loc enigmatic. Teologi, istorici si arheologi considera ca biserica contine atat Golgota si "mormantul cel nefolosit" din apropierea Golgotei unde a fost asezat trupul mort, asa cum scrie in Evanghelie. Este locul de unde crestinii cred ca a inviat Iisus. O numim biserica “Sf.Mormânt”, pentru faptul că are în interior Mormântul Domnului, dar în general, în tradiţia ortodoxă, ea este cunoscută ca Biserica “Învierii Domnului”, pentru că Învierea Domnului reprezintă temelia credinţei ortodoxe. Apostolul Pavel a spus: “Dacă Hristos n-a Înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică propovăduirea noastră.”
Aceasta capela este centrul evenimentului miraculos si, a fi prezent la celebrare justifica din plin termenul de "eveniment" şi minue, caci in nici o alta zi a anului Biserica Sfantului Mormant nu este asa de plina ca in Sambata Pastelui.
An de an, în sâmbăta dinaintea Paştelui, credincioşii se strâng la Sfântul Mormânt din Ierusalim, pentru milioane de creştini, locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a asista la Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
După ce toate ritualurile ce preced minunea au avut loc, iar Patriarhul Ierusalimului intră în capela mică ce conţine Mormântul Domnului, biserica Învierii, este învăluită de o relativă linişte.
Credincioşii ţin lumânările ridicate deasupra capului în speranţa că ele se vor aprinde de la Lumina Sfântă care urmează să coboare.
În general, în ortodoxie, Lumina şi lumânarea îl închipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos şi ea ne arată că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, la fel cum lumina luată de la o lumânare nu devine alta ci rămâne aceeaşi, neştirbindu-şi nimic din grandoarea ei cu excepţia faptului că una dă lumină iar alta o primeşte. Mărturisim acest lucru şi în articolul 2 din Simbolul de Credinţă sau Crezul creştin când spunem „Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat”.
În noaptea de Paşte Chemarea preotului de a lua lumină reprezintă un îndemn de a ne împărtăşi din Lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumină care risipeşte întunericul necunoaşterii ce plana deasupra omenirii în legătură cu viaţa omenească înainte de Învierea lui Hristos. Hristos învie şi dă răspuns explicit la întrebarea. „ce este dincolo de această viaţă?” Dealtfel întreaga slujbă din noaptea pascală, care precedează Liturghia de Paşti este impregnată de această bucurie a Luminii Învierii.
***
Înainte ca Lumina Sfântă să coboare la Mormântul Domnului din Ierusalim, au loc mai multe ritualuri care pe parcursul anilor s-au înrădăcinat într-atât încât fac deja parte din rânduiala ce precedează Minunea Pogorârii Luminii.
Aproape de ora 10 dimineaţa, creştinii încep să se strângă lângă biserică „Învierea Domnului” din Ierusalim, unde în fiece an are loc Minunea. Uşile bisericii sunt închise de către un chelar care este un om văzut aici, a păstra cheia de la biserică, considerându-se o cinste deosebită. Uşa va fi redeschisă mai aproape de ora 11.
Aproximativ la această oră începe şi ritualul propriu-zis care precede pogorârea Luminii Sfinte.
Creştinii se adună în jurul bisericii „Învierea Domnului” chiar din Vinerea Patimilor, cu o zi înainte, aşteptând această zi pentru a putea pătrunde în interior, acolo, unde la Mormântul Domnului, va avea loc Minunea.
Cu puţin înainte de ora 11 către uşa bisericii „Învierea Domnului” se îndreaptă o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Armene. În fruntea acestei delegaţii se află un preot care ţine în mâini cheia de la uşa bisericii. El se îndreaptă către uşa pentru a o deschide, după care practic va începe ceremonialul ce precede Pogorârii Luminii.
***
Cu strigăte de bucurie, întâmpină creştinii deschiderea bisericii şi sunt în aşteptare ca să intre şi ei în interior. Aici, la Mormântul Domnului, vin an de an mii şi mii de credincioşi.
Poliţia locală, dă ultimele indicaţii, vociferând în megafoane şi reglementând circulaţia, pentru ca în faţa uşii să nu se facă aglomeraţie, şi ca toţi creştinii adunaţi aici, să poată să intre înăuntru. Cu toate acestea, sute de creştini, nu reuşesc anual să intre în biserică.
***
Deşi are ca locuitori reprezentanţi ai mai multor religii, totuşi Sâmbăta Paştilor, este o zi sărbătorească pentru oraşul Ierusalim. Pentru buna desfăşurare a sărbătorii este implicată şi armata israelită, care din 10 în 10 metri blochează circulaţia din străzile oraşului vechi ce duc spre Biserica Învierii.
Armata are un rol aparte în această zi, accesul către biserică fiind încuviinţat de ea doar delegaţiilor oficiale ale Bisericilor Ortodoxe din diferite ţări, care au permise speciale, de aceea chiar mulţi locuitori ai oraşului Ierusalim de credinţă iudaică, nu pot trece peste aceste pichete ale armatei.
***
În interiorul bisericii „Învierea Domnului”, pe care alte confesiuni creştine decât cea Ortodoxă o numesc „Mormântul Domnului”, reprezentanţi ai mai multor confesiuni îşi au altarele lor, de aceea fiecare îşi are locul său aparte în această biserică ce adăposteşte sub cupola sa o mulţime de locuri sfinte.
***
Biserica „Învierea Domnului”, este plină de locuri sacrale. Cel mai sfânt loc pentru toţi creştinii, este fără îndoială Mormântul Domnului, unde a fost înmormântat Mântuitorul, dar şi locul de unde a Înviat. Acest loc, îndeamnă pe orice vizitator, de orice religie ar fi el, la cele mai pioase gânduri – atât de puternice sentimente generează locul unde istoria se îmbină cu legenda şi unde simpla compasiune omenească se conjugă cu credinţa. Fiecare om care vine aici, simte un mare afect, dar şi înduioşare chiar din momentul în care în faţa lui, se deschide uşa Bisericii.
***
Dealtfel, dacă ar fi să o privim schematic, biserica Învierii, este împărţită în 23 de părţi. Mormântul Domnului, este locul unde an de an în Sâmbăta Paştelui, coboară din cer Sfânta Lumină.
Nu chiar departe, în aceeaşi biserică, la circa 100 – 200 de metri distanţă se află locul Răstignirii – Golgota care se situează pe un loc mai înălţat. Sute de creştini se închină zilnic aici, cinstind Patimile Domnului pentru mântuirea neamului omenesc. În acest loc este amenajat astăzi un altar, iar altădată, pe timpul Sfintelor evenimente, el se afla în afara zidurilor vechiului oraş Ierusalim şi cu siguranţă era mult mai înalt decât astăzi, fiind un loc de executare a sentinţelor de condamnare la moarte, pentru ca oricine vedea pe cel executat, să tragă nişte concluzii şi să se înfricoşeze. Locul acesta era numit şi este numit şi astăzi Golgota de la cuvântul ebraic „gulgolet” ceea ce înseamnă Locul Căpăţânii, pentru faptul că forma acestui loc întradevăr semăna cu o căpăţână, dar şi pentru faptul că, potrivit tradiţiei, aici a fost îngropat craniul primului om, Adam. Astfel că locul acesta reprezintă şi centrul omenirii, unde Iisus, noul Adam vine să spele prin jertfa sa păcatul lui Adam cel dintâi şi astfel să spele păcatul întregii omeniri.
Sub Crucea care astăzi ne aduce aminte de Patimile Domnului, este tocmai vârful acelui loc înalt în care, potrivit tradiţiei, a fost înfiptă Crucea Domnului. Acest loc este însemnat cu o stea de argint.
La o anumită distanţă, între Golgota şi Sfântul Mormânt se află piatra pe care Trupul Mântuitorului a fost pus după ce a fost dat jos de pe Cruce, unde a fost înfăşurat în giulgiu şi unde Maica Domnului şi-a plâns Fiul, înainte ca El să fie pus în Mormânt.
Dealtfel, amplasarea de astăzi a acestor locuri corespunde întru totul descrierii biblice despre înmormântarea lui Iisus. Sfânta Scriptură ne spune că Iisus a fost dat jos de pe Cruce de Iosif din Arimateia şi Nicodim, după care a fost înfăşurat în giulgiu şi dus în Mormântul cel neînceput.
În Evanghelia după Ioan capitolul 19, versetele de la 40 la 42 citim: „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina Vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape”.
După ce uşa bisericii „Învierea Domnului” din Ierusalim, a fost deschisă, în scurt timp biserica devine neîncăpătoare de miile de pelerini care au venit aici. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, se observă un flux tot mai mare de pelerini. Faţă de pelerinii tradiţionali care sunt creştini ortodocşi greci, creştini egipteni, de la anii 1991 încoace, aici au început să vină masiv creştini şi din fostul lagăr socialist: din Rusia, din România, Georgia precum şi din Republica Moldova.
***
Procesiunea care precede cu puţin Minunea Luminii Sfinte, începe an de an la ora 13. La această oră, Patriarhul ortodox al Ierusalimului, vine prin mijlocul bisericii „Învierea Domnului” compusă din două părţi: biserica propriu – zisă şi o capelă mai mică în care se află Mormântul Domnului. Patriarhul se îndreaptă spre locul, unde aşa cum spun şi scrierile care vorbesc despre Minunea la care vor asista toţi creştinii adunaţi în biserică „foc se coboară din cer şi aprinde candelele din biserică, precum şi lumânările credincioşilor”.
Cu aproape două ore înainte, în biserică au intrat şi tineri arabi creştini care cu tobe şi cu goarne, suiţi unii pe umerii altora, vestesc bucuria ce va avea loc şi cântă că Hristos a Înviat. Fiind foarte gălăgioşi aceşti tineri arabi, totuşi ritualul lor este unul indispensabil întregului ceremonial. Pe parcursul istoriei, s-a încercat să se pună capăt acestui obicei, dar se spune că Lumina nu s-a aprins până când arabii creştini nu au fost readuşi în biserică.
***
Feeria arabilor creştini nu se limitează doar la momentele ce preced Minunea, ea continuă şi după aceea. După ce Minunea are loc, arabii, părăsesc biserica la fel urcaţi pe umerii unii altora, slăvind Minunea ce a avut loc. Ei vor ieşi din Biserică şi vor merge astfel pe străzile oraşului Ierusalim.
***
În noaptea precedentă Sâmbetei Sfinte, toate candele din Biserică sunt stinse, iar cu puţin înainte ca Minunea să aibă loc se sting şi restul Luminilor artificiale, biserica fiind învăluită în întuneric şi iluminată doar de lumina naturală care pătrunde prin geamuri.
Cu puţin înainte ca Luminile să fie stinse, Patriarhul Ierusalimului, ajunge în faţa Mormântului, unde este supus unu control riguros din partea forţelor de ordine, prezente masiv în biserica Învierii în această zi, pentru a nu avea asupra sa nicio sursă de foc.
Aceşti poliţişti care îl percheziţionează pe Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, amintesc oarecum de soldaţii pe care romanii i-au pus de pază la Mormântul Domnului ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-i ia Trupul ca mai apoi să spună că a Înviat, aşa cum Hristos în nenumărate rânduri spusese că va Învia a treia zi.
Cu aceeaşi frică, soldaţii romani, au pecetluit odinioară Mormântul ca nimeni să nu pătrundă în el. După acelaşi model, astăzi, intrarea în Mormântul Domnului din Ierusalim este pecetluită cu ceară, după ce a fost verificat minuţios ca nu cumva să existe în el ceva ce ar putea genera Focul Sfânt. Mormântul este desigilat abia după ce este verificat Patriarhul Ierusalimului. Cu toate aceste măsuri care nu au ca scop decât de a explica cumva pe cale raţională Pogorârea Luminii Sfinte, Lumina coboară an de an la Mormântul Domnului, fără ca cineva să poată da o explicaţie pe cale raţională.
După ce Patriarhul Ierusalimului a intrat în cripta Mormântului, numită cu un termen specific de „cuvuclie”, biserica Învierii se adânceşte într-o relativă linişte. Doar unele imnuri creştine, cântate de pelerinii din diferite ţări, intervenţiile tinerilor arabi, dar şi ovaţii se aud sporadic - este un fel de a reacţiona al creştinilor, în aşteptarea Minunii care trebuie să se întâmple.
La sfârşit, Patriarhul Ierusalimului va împărţi Lumina Sfântă tuturor credincioşilor, adunaţi aici, dar nu arareori se întâmplă ca lumânările să se aprindă de la sine. Fiecare creştin ţine în mâini unul sau mai multe smocuri de 33 de lumânări, ele fiind 33 la număr după numărul de ani trăiţi de Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ.
După ce Minunea va avea loc, focul va fi dus de către delegaţiile Bisericilor naţionale, prezente aici în ţările lor de origine, unde focul va fi împărţit credincioşilor care aşteaptă în locuri stabilite de dinainte, astfel ca Lumina Învierii să fie luată de către toţi creştinii ortodocşi, pentru a întâmpina cea mai mare sărbătoare creştină – Învierea Domnului.
O ladă specială în care va fi adus focul este pregătită an de an şi ea este construită în aşa fel încât focul să nu se stingă pe parcursul drumului înapoi. În interiorul lădiţei se află 4 – 5 lampade de rezervă, care la fel for fi aprinse de la Lumina Sfântă din Ierusalim. Pe drumul înapoi, ele toate ard şi pericolul care ele să se stingă toate, este minim.
În dependenţă de ani, Patriarhul petrece în capela care cuprinde Mormântul Domnului, de la câteva minute, la câteva ore. Patriarhul Ierusalimului intră în interior aproximativ la ora 13, oră de la care începe numărătoarea clipelor până la momentul când Minunea are loc. El se roagă pentru pogorârea şi în repectivul an a Luminii către credincioşi. Niciodată Lumina Sfântă nu a coborât mai târziu de ora 15 a Sâmbetei Sfinte.
Întreaga mulţime, toţi pelerinii prezenţi în Biserica Învierii Domnului din Ierusalim, sunt în aşteptare.
Cu ovaţii este întâmpinată Pogorârea Luminii Sfinte. În dependenţă de ani, lumânările se aprind de la sine şi la unii creştini prezenţi în biserică. Aprinderea lumânărilor în mâna unor creştini este considerată ca o binecuvântare de la Dumnezeu şi se spune că se întâmplă doar celor „curaţi cu inima”. Apoi, Patriarhul Ierusalimului, împarte Lumină tuturor credincioşilor. Din lumânare în lumânare, Lumina Sfântă se îndreaptă către toţi creştinii din biserică. În scurt timp, biserica este învăluită de o nemaipomenită şi liniştitoare Lumină. Clopotul cel Mare al Bisericii Învierii dă slavă lui Dumnezeu pentru Minunea întâmplată. Bezna în care era cuprinsă biserica înainte de Pogorârea Luminii iată că acum se risipeşte.
***
Întrun sfârşit toţi creştinii din Biserică, aprind lumânările. Lumea primeşte Lumină din cer, Lumina cea adevărată. Toţi se bucură şi sunt fascinaţi de marea minune. Mulţi îşi ating cu lumina flăcării feţele şi frunţile şi aceasta nu le produce nicidecum vreo arsură ci doar o intensă stare de pace sufletească, pace care se transformă în bucurie, iar lucrurile încep să capete un alt sens, lumea este văzută altfel, Lumina Dumnezeului celui Viu EXISTĂ.
Ca în cazul unui oricare alt miracol, există voci care neagă autenticitatea acestuia. Unii cred că Patriarhul are o sursă de foc ascunsă, alţii că totul este doar o formă de propagandă ortodoxă. Dar şi uni şi alţii nu ţin cont de unele realităţi cu care declaraţiile lor, se bat cap în cap. Întâi de toate trebuie spus că sursele portabile de foc, chibriturile sau brichetele sunt invenţii noi şi ele există de mult mai puţin timp decât se întâmplă Minunea Pogorârii Luminii Sfinte.
De aceea, Minunea în Biserică nu are o explicaţie raţională, ea se întâmplă mai presus de înţelegerea omenească. Minunea Învierii Domnului, a fost la fel un miracol, pe care nu toată lumea l-a acceptat la început, dar Învierea a avut loc. Minune mare este însuşi întruparea Domnului Iisus Hristos care Dumnezeu fiind s-a făcut om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. Nimeni nu poate tăgădui că Iisus, Mântuitorul nostru s-a născut şi a trăit în această lume, cel puţin ca persoană istorică, iar însăşi Naşterea Domnului a şi fost o minune.
Minunea în Ortodoxie, nu are decât un sigur scop, acela de a întări credinţa. De aceea fără credinţă, nu există, în sens strict, nici un fel de minune. De aceea cel care nu crede că Dumnezeu poate face minuni, va căuta să-şi explice cum poate să se întâmple o minune… şi nu va afla niciodată răspunsul.
Nu este cunoscută nicio altă minune care să se întâmple în acelaşi loc şi într-o perioadă atât de îndelungată de timp, cum este pogorârea Luminii Sfinte la Ierusalim în Sâmbăta Mare a Paştelui Ortodox. Miracolul apare doar în biserica „Învierea Domnului” şi doar la data în care Paştele este sărbătorit de Biserica Ortodoxă, prezenţa reprezentanţilor altor confesiuni nefiind obligatorie, dar ea nu se întâmplă niciodată dacă nu sunt prezeneţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Aceasta poate şi din cauza faptului că Ortodoxia nu este numai un simplu depozit de ritualuri şi tradiţii ci o credinţă vie, lucrătoare.
Cel mai tulburător şi inedit moment legat de Lumina Sfântă, a avut loc în timpul ocupaţiei otomane a oraşului Ierusalim. În sâmbăta Paştelui din anul 1326, creştinilor ortodocşi nu li s-a permis să intre în biserica Învierii. Legenda spune că armenii monofiziţi, care şi-au declarat dorinţa ca ei să fie primitorii Luminii Sfinte, i-au mituit pe păzitorii turci pentru a nu-i mai lăsa pe ortodocşi să intre în biserică. În timp ce ortodocşii aşteptau în lacrimi lângă zidurile bisericii, armenii încrezători aşteptau în biserică Pogorârea Luminii Sfinte. Dar Focul Sfânt, nu este o minune produsă de o forţă oarbă, ci de însuşi Dumnezeu, pentru care închipuirea oamenilor rămâne doar o simplă închipuire omenească. Atunci s-a întâmplat un lucru care i-a lăsat pe toţi fără cuvinte. Un fulger a pornit din interiorul bisericii şi străpungând o coloană de marmură, a aprins lumânarea Patriarhului Ortodox care aştepta în afara Bisericii. Atunci toţi au înţeles că primirea Luminii Sfinte prin Biserica Ortodoxă şi creştinii ortodocşi este chiar voinţa lui Dumnezeu. Tot atunci generalul turc ai cărui soldaţi îi ţineau pe ortodocşi afară, a renunţat la islam şi implicit la toate funcţiile sale convertindu-se la creştinism.
Aceasta nu este o simplă istorie inventată. Şi până astăzi, la intrarea în Biserica Învierii se mai păstrează acea coloană, iar în ea stă adânc încrustată crăpătura făcută de Sfânta Lumină care a venit la ortodocşi. De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să-i oprească pe creştinii ortodocşi să primească Sfânta Lumină.
Atunci când priveşti o lumânare îi contempli flacăra. Şi cu mult mai înălţător este să te duci cu gândul şi la Cel care a făcut focul? Se spune că dacă Lumina Sfântă nu s-ar mai aprinde la Mormântul Domnului din Ierusalim, omenirea ar trebui să-şi pună întrebări vis-a-vis de comportamentul său. În această afirmaţie s-ar putea să existe o doză de adevăr, dar nu este. Pentru că Dumnezeu nu încetează să iubească lumea. Noi suntem cei care putem să uităm să-l iubim pe Domnul. Care este cauza stingerii dragostei faţă de Dumnezeu? Răspunsul este clar: păcatul. Păcatul este norul întunecat care nu lasă lumina lui Dumnezeu sa ajungă pâna la ochii noştri, de aceea Lumina Sfântă nu va înceta niciodată să coboare, noi am putea fi… cei care nu o vedem.
Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinţa este foc, si dă căldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a arătat, „Nu ne ardeau oare inimile noastre când ne vorbea?” Hristos însuşi compara credinţa cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergătorul spunea în predicile lui că Hristos va boteza pe oameni cu Duh Sfânt si cu foc. Într-adevăr, Domnul a spus, „Am venit sa aduc foc pe pământ.” Trăsătura cea mai caracteristica a credinţei este căldura; de aceea se vorbeşte despre „credinţa calda” sau „căldura ce provoacă credinţa”. În acelaşi fel, semnul necredinţei este răceala.
P.S. “Despărţirea de Dumnezeu este moarte, despărţirea de lumină este întuneric… si nu lumina este aceea care dă pedeapsă întunericului ci Dumnezeu care este Lumină.
2 comentarii:
Da si foarte important!
Cu siguranta ca da.
Iulian o sa insotesti si anul acesta delegatia ce va aduce focul haric?.
Trimiteți un comentariu