vineri, 3 decembrie 2010

Predarea religie în școală – investiția noastră în viitor

Discurs rostit în cadrul Conferinței „Predarea religiei – factor de consolidare a societății”, Chișinău, Filarmonica Națională, 16 noiembrie
(un discurs adaptat, în care am folosit și unele elemente din articolul precedent despre predarea religiei în școală)

Înalt Prea Sfinția Voastră
Dle prim – ministru
Prea Cucernici și Prea Cuvioși Părinți,
Doamnelor și domnilor,
Onorată asistență,

Înainte de a trece la tema propriu – zisă a discursului meu, mă voi opri foarte pe scurt asupra tematicii generale a Conferinței de astăzi „Predarea religiei – factor de consolidare a societății” și voi spune că încă din faza de discuție asupra predării religiei în școală, acest subiect, se pare că a polarizat societatea noastră: în oameni care susțin predarea obligatorie a religiei în școală, în cei care susțin predarea facultativă; în oameni care doresc ca religia să fie predată în școli și în cei care nu doresc acest lucru. Așa sau altfel introducerea religiei ca obiect facultativ a generat un nou soi de discuții. Și așa cum știm cu toții că din discuții se naște adevărul, sperăm că anume adevărul care va rezulta din aceste discuții, va fi cel care va consolida societatea noastrăPe de altă parte, până iese la iveală acest adevăr, sunt semnalate cazuri care încă ne pun în fața unor întrebări. De exemplu, recent am aflat că într-un liceu din Chișinău, părinții copiilor nu doar că nu au scris cerere că ar dori ca religia să fie predată copiilor lor, ci au scris cereri că refuză predarea religiei și au scris aceste cereri toți părinții deopotrivă.

Într-o discuție cu un binecunoscut teolog rus, pe care am avut-o recent, după o discuție lungă cu argumente bine puse la punct din partea lui, l-am întrebat care ar fi totuși argumentul forte în favoarea predării în școală a religiei, pe care l-am putea aduce anume pentru acești părinți. A ezitat să-mi spună direct, dar din discuția ulterioară am desprins o frază: „Ceea ce vei semăna, aceea vei culege”. „Ceea ce vei semăna, aceea vei culege” – este o expresie bine cunoscută pentru noi. Dacă o privim doar în înțelesul ei propriu – zis atunci avem în vedere un teren agricol, în care investim ceva, sădim niște semințe ca peste o anumită perioadă să culegem roadele și să avem de mâncare.. Nu ne trebuie prea multă imaginație ca să înțelegem acest lucru. Este o expresie des utilizată în popor… dar vine din Sf. Scriptură, unde are nu doar un înțeles strict agricol, ci în special un înțeles spiritual… Și în acest înțeles „ceea ce vei semăna, aceea vei culege” are o legătură directă cu predarea religiei în școală. Or, educația copiilor noștri este ceea ce sădim noi în inimile și cugetele lor, ca într-un viitor, în toamna maturității lor, să ne bucurăm de roade.
Dar ce anume trebuie să sădim noi în acest ogor ca să ne bucurăm de roade bune? Cât și cum trebuie să investim? Nu trebuie să mergem prea departe pentru un răspuns, căci avem atâtea exemple biblice, dar un îndemn în mod special ne poate capta atenția noastră, un îndemn dat cu mult înainte de venirea Mântuitorului în lume, acela al fiului lui Veriin de la Valemot, Sfântul prooroc Osea, care zice: „Semănaţi-vă fapte bune, căci numai aşa veţi secera milostivire; prefaceţi ţelina în ogoare ale cunoaşterii de Dumnezeu şi căutaţi pe Domnul, ca El să vină şi să vă îndestuleze de roade mântuitoare!”
În perioada interbelică și eu cunosc acest lucru de la bunica mea, care a fost elevă în acea perioadă, și mi-a povestit că nicio lecție în școală nu începea fără rugăciune. „Doamne, Doamne ceresc Tată”, este din păcate pentru generația noastră, pentru generația din care fac eu parte, nu o rugăciune pe care am învățat-o la școală, ci o rugăciune pe care am învățat-o de la bunica. Și această rugăciune atât de mult a intrat în conștiința lor, a bunicilor noastre, încât ele au avut tăria să le transmită unor generații întregi de fii și nepoți.
Dacă astăzi părinții copiilor nu pot să-i învețe pe copiii lor nici măcar rugăciunea „Tatăl Nostru” și nu vor nici ca măcar școala să-i învețe pe copii această rugăciune – acesta este rezultatul rupturii dintre generația bunicilor care au învățat la școală că orice lecție începe cu o rugăciune pentru ca să poți învăța cât mai multe din acea lecție și generația bunicilor care cred că rugăciunea poate fi de folos doar înainte de examen. Toate acestea împreună sunt rezultatul unei politici a peste 50 de ani de propagandă antireligioasă care, din păcate și-a făcut efectul.
Personal, am avut ocazia să predau acum mai mulți ani, religia în școală, la clase de la 1 la 12. Printre concluziile pe care mi le-am făcut, este și aceea că elevii, au nevoie de această disciplină.
Am observat că nu există copii care să nu aibă întrebări legate de religie. Fie că e vorba de viața Mântuitorului Iisus Hristos, fie că e vorba de anumite evenimente descrise în Biblie, fie că e vorba despre cele 10 Porunci, copiii întotdeauna au întrebări chiar dacă despre acestea toate abia urmează să se vorbească peste câteva lecții. Deci, religia, nu este o disciplină care cumva ar putea deveni neinteresantă pentru elevi. Religia este disciplina care vine să plinească acea parte din interiorul omului care în permanență îl caută pe Dumnezeu. Uneori chiar și omul matur simte că s-a depărtat de Dumnezeu și caută să revină în grija Tatălui, aidoma fiului risipitor, darmite un copil care curat fiind cu inima crede în Dumnezeu tot timpul, nu doar atunci când are nevoie de El.
Dacă parcurgem curricula școlară, nu știu de vom găsi specificat acolo că matematica, limba și literatura română, informatica sau desenul au caracter obligatoriu ci vom găsi doar că ele fac parte din orele de care are nevoie elevul pentru formare. Astăzi încă mai există discuții dacă religia trebuie să fie opțională sau obligatorie în școală. Dar, prezența orei de Religie în școală și nu numai, poate chiar și în instituțiile de un nivel mai înalt decât cel școlar, nu trebuie privita doar ca un demers religios, doar ca o dorință a Bisericii ci ca un mod de reprezentare corecta a culturii, valorilor naționale și universale, ca pe un exercițiu în respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale semenilor, respectului celor din jur. Citând un ierarh al Bisericii care vorbea despre introducerea religiei în școală în România, la timpul când această chestiune era dezbătută pe larg în țara vecină, voi spune că „Religia este parte integranta a culturii europene, iar prezența acestei discipline in sistemul de învățământ public nu reprezintă o inovație sau un "model aparte", ci un act de dreptate, bazat pe cultura europeana si o necesitate permanenta in procesul nobil de formare moral - sociala a elevilor".
Sfânta Scriptură, aducându – ne în atenție o parabolă a Mântuitorului Iisus Hristos spune: „oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă, a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.
Omul are o constituție dihotomică, este atât trup cât și spirit. Adeseori trupul omului este o oglindă a sufletului lui. Clădirea unei case, înseamnă formarea unor principii de viață sănătoase, iar principiile sănătoase odată zidite în stâncă, adică pe o temelie durabilă, nu pot fi zdruncinate atât de ușor. Iată de ce predarea religiei în școli, nu este doar o dorință ce se vrea impusă de Biserică, ea este o necesitate pentru a crește o generație de oameni sănătoasă moral, este o investiție în viitorul nostru. Trupul trăiește cu hrană trupească, pe când sufletul „cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3; Lc.4,4; Mt. 4,4). Iată de ce oferindu-i copilului cunoștințe din alte domenii precum matematica, informatica etc. prin introducerea religiei în școală, i-am oferi și baza pe care se va forma înțelegerea celorlalte discipline.
Din momentul în care un părinte își trimite copilul la școală, el este conștient de faptul că acest copil, nu este doar un copil al meu, pe care l-am făcut pentru mine și o să mă bucur numai eu de el, ci este un copil al întregii societăți, un copil care va merge în lume și va face parte din această mare familie a lumii, de aceea copilul meu trebuie să știe matematică, trebuie să știe gramatică, trebuie să știe biologie, să învețe educație civică ca să poată număra, ca să poată vorbi și scrie, ca să aibă grijă de trupul său, ca să fie un bun patriot etc. Dar ce îi ofer eu copilului meu pentru sufletul lui?
Temelia durabilă nu poate fi edificată decât având la bază principiile moral – religioase. Acesta este un adevăr probat pe parcursul anilor. Bunica noastră care știa că orice lecție trebuie să înceapă cu o rugăciune, ca Dumnezeu să te ajute să pricepi tot ce vei învăța, știa că ziua începe să crească după solstițiul de iarnă și scade după cel de vară, deci știa astronomie, știa să socotească zilele în care trebuie să înceapă și să sfârșească postul, deci știa matematică, știa că anumite culturi agricole trebuie sădite la anumite date, deci, știa agricultură, știa că trebuie să dai binețe oricând unui om, deci știa bunele maniere… și acest șir poate fi continuat... știa în ce an au plecat românii și au venit rușii, deci știa și puțină… pe atunci se chema istorie, astăzi se cheamă politică.
Pe când bunica care știa că trebuie să se roage doar înainte de examen… știa doar că nu trebuie să știi nimic atunci când mergi la examen… că doar te-ai rugat.
Și iată tocmai aici ne iese în vileag, încrederea în propriile noastre forțe, încrederea în cunoștințele noastre pe care le-am acumulat fără să îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze mintea. Și tot Proorocul Osea ne vine în ajutor, arătând ce se întâmplă atunci când ai cunoștințe pe care nu ți le- ai clădit pe o temelie durabilă: „Ţi-ai pus nădejdea în carele tale de luptă şi în mulţimea vitejilor tăi! Dar ai arat semănând fărădelegea şi ai secerat nenorocirea, şi acum trebuie să mănânci din roadele minciunii.”
Mântuitorul Iisus Hristos, făcând o paralelă între nemurire și grăuntele de grâu asemăna nemurirea cu grăuntele de grâu care se sădește în pământ și trebuie să putrezească ca să dea din nou viață. Deci, în drumul spre nemurire, este nevoie de o jertfă din partea noastră. „Aliis inserviendo consumor” – este un moto al activității medicilor care înseamnă, „luminând pentru alții eu însumi ard”.
Pentru a sădi sămânța ce bună care să de roade, este nevoie să ne dăruim și noi cu trup și suflet acestei misiuni. În condițiile în care astăzi munca noastră pe ogorul spiritual se dă nu pentru a-i aduce pe oameni la credință, dar pentru a-i menține ca să nu se întoarcă de la Dumnezeu, problema cadrelor didactice care vor preda religia este la fel de importantă, pentru că doar cel care trăiește cu adevărat credința în Dumnezeu, o va putea transmite mai departe. Căci, după cuvântul Ap. Pavel și cel care sădește și cel care rodește sămânța, trebuie să lucreze în aceeași direcție: „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu – spune Apostolul”. Or, dacă nu există această conexiune de jertfă între cel care sădește și cel care primește sămânța credinței, atunci tot Ap. Pavel spune „pentru că ei au semănat vânt si vor culege furtună; o semănătură care nu rodeşte spice şi care nu au nici un grăunte în ele! Şi dacă ar avea ceva în ele, străinii să le mănânce!”
Rămânând în cheia expresiei „Ceea ce semeni, aceea vei culege”, constatăm că religia ar trebui să fie un obiect ce trebuie să-și ia locul de altădată în școală. Îi înțeleg foarte bine și pe părinții care nu mai vor astăzi ca copiii lor să fie obiectul unor experimente, dar vreau să-i îndemn să ia aminte la exemplul bunicii, cea care era convinsă că „Doamne, Doamne ceresc Tată, noi pe Tine rugăm, luminează a – noastră minte lucruri bune să-nvățăm”, este rugăciunea prin care Dumnezeu îi va da puteri să le înțeleagă pe toate” și care știa că dacă își va învăța fiii și nepoții să știe această rugăciune, atunci vom avea o lume care și-a pus la temelia cunoștințelor sale învățătura de credință, deci o lume care le înțelege mai lesne pe toate, o lume mai bună. Ea a știut în ce investește - într-o lume mai bună. Noi știm? Dacă da, atunci Cel căruia așa de dulce îi spui: „Doamne, Doamne ceresc Tată”, Părinte Sfinte, „Tatăl nostru”, așa cum spune Sf. Ioan: „El îţi va da ploaie pentru semănătura ta pe care vei fi semănat-o pe pământ şi pâinea pe care o va rodi pământul va fi gustoasă şi hrănitoare. Turmele tale vor paşte în ziua aceea pe pajişti întinse„.
© Iulian Proca

CONFERINȚA TEOLOGICĂ „Predarea religiei – factor de consolidare a societății”

miercuri, 27 octombrie 2010

Cuvioasa Maica noastră Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei

“Intru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreuna se bucură, Cuvioasă Maică Paraschevă, duhul tău”, așa îi cântă Biserica astăzi în mod deosebit Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, sărbătorită anual la data de 14/27 octombrie. Sfânta Parascheva este Ocrotitoarea Moldovei și cu această titulatură ea este sărbătorită de toate Bisericile Ortodoxe, nu doar de Biserica din Moldova și Biserica Română care o cinstește ca „Ocrotitoare a Moldovei”, moaștele ei aflându-se în vechea capitală a Moldovei, orașul Iași. Moaștele Sfintei se află acolo de aproape 350 de ani și datorită exemplului vieții ei, Sfânta Parascheva a devenit vestită și cinstită de Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă și Sârbă. În Bulgaria și Serbia, Sfânta este cunoscută și pentru faptul că, pe parcursul istoriei, în virtutea unor evenimente, moaștele Sfintei Parascheva s-au aflat pe parcursul a mai multor sute de ani, la Veliko Târnovo, vechea capitală a bulgarilor sau la Belgrad, capitala Serbiei. În imnurile de laudă, dedicate Sfintei Parascheva, Biserica o numește „floare aleasă a Bisericii, pildă grăitoare de smerenie şi înfrânare.”
Viața Sfintei este o carte deschisă care odată citită te îndeamnă la a-i urma exemplul de vrednicie şi sfinţenie, de zidire duhovnicească de lepădare de sine și de evlavie. Deși este numită Ocrotitoare a Moldovei, Sfânta Parascheva s-a născut în Epivat, care se numește astăzi Boiados și este o localitate din Turcia, pe țărmul nordic al Mării Marmara. Acolo Sfânta a și fost înmormântată după plecarea la Domnul. Tot acolo, printro minune i-au fost descoperite și Moaștele. După ce au fost mutate de mai multe ori și in nenumărate locuri, moaștele Cuvioasei au fost aduse la Iași pe 13 iunie 1641 de către Domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. De atunci Sfânta Parascheva, datorită mai ales numeroaselor minuni care s-au săvârșit prin intermediul cinstitelor ei moaște, a fost îndrăgită de creștini care au „proclamat-o” Ocrotitoare a Moldovei. Una din primele minuni care s-a răspândit repede în tot ținutul Moldovei, este însuși momentul aducerii Sfintelor ei moaște în Moldova. Astfel, în acea perioadă, la anul 1431, exista o lege, impusă de turci, care spunea că orice se scotea din Constantinopol (Istambul), trebuia pus pe tava unei balanțe vamale. Pe cealaltă tavă trebuia pusă contravaloarea în aur, adică trebuia pus atâta aur încât balanța să nu încline nici întro parte, nici în alta ci să stea exact la mijloc. Procesiunea cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva s-a apropiat de acest cântar și toți cei prezenți au avut o îndoială că vor avea atâta aur încât să oprească balanța exact a jumătate. Moaștele Sfintei erau întrun sicriu foarte greu, acoperit cu argint. Dar, se spune, atunci când sicriul cu moaște a fost pus pe balanță, în cealaltă tavă, a fost de ajuns să fie pus un singur ban de aur ca balanța să-și capete echilibrul. Acest moment este marcat și în pictura de la biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iași, pe locul unde s-au aflat inițial Moaștele Sfintei Parascheva.
Biserica îi mai spune Sfintei Parascheva: “Dobândirea dezmierdării celei râvnitoare de cele pământești înțelepțește trecându-o cu vederea, te-ai ridicat către locașurile dumnezeiești și izvor al tămăduirilor ai lăsat credincioșilor preasfințit cortul tău, Maica Prealăudata. A Moldovei laudă cea cinstită si Înainte-stătătoare cea în credință, Paraschevă, nu înceta cu fierbințeală a ruga pe Hristos Dumnezeu pentru noi toți.”
În pofida faptului că mai multe biserici și Mănăstiri spun că au în posesie părticele din moaștele Sfintei Parascheva, totuși Moaștele Sfintei Parascheva, protectoarea Moldovei, nu pot fi divizate și nu pot fi luate părticele din ele, din momentul în care au fost aduse la Iași, în 1641. Acestea sunt "legate" printr-un greu blestem. Totuși Moaștele Sfintei Cuvioasa Parascheva nu sunt întregi in racla de la Catedrala Mitropolitana din Iași, unde se păstrează în prezent. Din trupul Sfintei au fost luate tălpile, care au rămas la Patriarhia Ecumenica din Constantinopol si se afla in prezent în Biserica "Sfinții Împărați Constantin si Elena" din Istanbul.
Odată aduse la Iași, în anul 1641, moaștele Sfintei Parascheva, au fost sigilate de domnitorul Vasile Lupu si de Mitropolitul Varlaam, nefiind deschise niciodată de atunci. Tot atunci a fost pus blestem prin care sunt afurisiți toți cei care ar îndrăzni vreodată să defragmenteze Moaștele. Moaștele Sfintei se află întrun giulgiu care are un sigiliu și pe care stă scris blestemul lui Vasile Lupu si al Mitropolitului Varlaam: "Blestemat sa fie cel care va împrăștia vreodată Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva".
Totuși bisericile și mănăstirile care spun că dețin fragmente din moaștele Sfintei Parascheva, întradevăr le dețin, dar este vorba despre o altă Sf. Parascheva decât sf. Cuvioasa Parascheva de la Iași și anume de Sf. Muceniță Parascheva, care a trăit în sec. III – IV în Grecia, lângă orașul Tesalonic și este sărbătorită pe 26 iunie s.n. sau 8 august s.v. față de Cuvioasa Parascheva care a trăit în Turcia cu circa 800 de ani mai târziu și care e sărbătorită pe 14 octombrie s.n. sau astăzi pe stil vechi. Moaștele Muceniței Parascheva întradevăr sunt răspândite in mai multe locuri, părticele din Moaștele ei fiind prezente și la Mănăstirea Hâncu de la noi.
Totuși, deși aproape o mie de ani le desparte, există o legătură strânsă între cele două Sfinte Parascheve. Aici, bineînțeles, vorbim în primul rând despre râvna celor două Sfinte pentru cele dumnezeiești, dar și despre faptul că ambele Sfinte sunt numite în popor și „Sfânta Vineri”. Aceasta vine din traducerea grecească a numelui Παρασκευή care în greacă înseamnă Vineri.
Spre deosebire însă, de Sfânta Muceniţă Parascheva, sărbătorită la 26 iulie / 8 august, Cuvioasa Parascheva, prăznuită la 14/27 octombrie a fost supranumită, mai ales de către moldoveni, Vinerea mare. Deși, cunoaștem cu toții că Vinerea Mare, în Tradiția Ortodoxă, este numită și Vinerea din Săptămâna Patimilor, totuși tradiția existentă la moldoveni a permis atribuirea acestui nume Sfintei Parascheva, pentru că Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor este numită în Moldova „Vinerea seacă” sau, regional, „Vinerea scumpă”.
În prezent, în orașul Iași, acolo unde sunt păstrate moaștele Sfintei Parascheva, la data de 14 octombrie, când este sărbătorit hramul orașului Iași, are loc o adevărată sărbătoare de suflet, la care vin creștini din diferite țări. Atunci moaștele Sfintei Parascheva sunt scoase în procesiune și purtate de către preoți în jurul Catedralei Mitropolitane, iar la procesiune asistă sute și mii de credincioși. Practic, sărbătoarea durează câteva zile, timp în care curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei este arhiplină de numeroșii pelerini care vin să se închine Sfintei Parascheva.
După ce au fost deshumate, Moaștele Sfintei Parascheva, s-au aflat la Biserica Sfinții Apostoli din Epivat, unde a stat 200 de ani. In anul 1235, ele au fost depuse la Biserica Maica Domnului din Veliko Târnovo, capitala imperiului romano-bulgar. Aici s-au aflat încă 160 de ani. După aceasta, în urma invaziei turcilor, moaștele au fost mutate la Belgrad, unde au rămas până în anul 1521. După ce orașul a fost cucerit de turci, moaștele au fost duse la Constantinopol. Acest lucru s-a întâmplat doar după ce Patriarhul Ecumenic Ieremia I le-a cerut de la sultan în schimbul unor daruri. După 120 de ani, in anul 1641, moaștele Sfintei Parascheva au luat calea Moldovei, in semn de recunoștință față de domnitorul Vasile Lupu, care a plătit toate datoriile Patriarhiei ecumenice din Constantinopol.
Pe 13 iunie 1641, moaștele au fost puse în Biserica "Sfintii Trei Ierarhi" din Iași, unde au stat până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a bisericii, fiind mutate in paraclisul mănăstirii „Trei Ierarhi”. Dealtfel, vom preciza că în biserica „Trei Ierarhi” di Iași este înmormântat și Domnitorul Vasile Lupu, cel care a adus moaștele Sfintei Parascheva în Moldova. Moaștele au fost duse in noua Catedrala Mitropolitana, după ce, la 26 decembrie 1888, in biserica a avut loc un incendiu de la o lumânare rămasă aprinsă lângă raclă. Potrivit mărturiilor, totul a ars, singurele rămase neatinse au fost moaștele Cuvioasei Parascheva. Sfânta Parascheva a fost canonizata de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 28 februarie 1950.

vineri, 22 octombrie 2010

Mănăstirea Căpriana



Filmuleț de Iulian Proca despre Mănăstirea Căpriana

duminică, 17 octombrie 2010

Mănăstirea Vărzărești



filmuleț de Iulian Proca despre localitatea și Mănăstirea Vărzărești

marți, 12 octombrie 2010

Mănăstirea Japca



filmuleț de Iulian Proca

luni, 29 martie 2010

Predarea religiei în școală - nu am întârziat?


Predarea religiei în școală este o chestiune dezbătută mai demult și pe larg în societate. Încă din anii ’90, Biserica a intervenit cu demersuri pe lângă autoritățile statului în vederea introducerii religiei ca obiect de studiu în școlile din R. Moldova, dar fără rezultat. Subiectul a revenit în actualitate mai întâi în urma unei discuții, mai exact a unei declarații a Mitropolitului Vladimir că ar fi discutat cu premierul Vlad Filat, apoi în urma unei întrevederi dintre autoritățile de stat și cei doi Mitropoliți de la Chișinău – Petru al Basarabiei și Vladimir al Chișinăului și Întregii Moldove. Între timp un grup de lucru a elaborat programa noii discipline care, ar trebui să se numească Bazele Ortodoxiei și ar trebui să fie predată de două ori pe săptămână, așa cum prevede respectiva programă. Dincolo de aceste date strict informative, subiectul predării religiei în școală a generat și generează opinii în contradictoriu – pro și contra, iar opiniile pro la rândul lor s-au împărțit în două – pro predare religie obligatoriu și pro predare religie opțional.
Personal, am avut ocazia să predau religia în școală, la clase de la 1 la 12. Printre concluziile pe care mi le-am făcut, este și aceea că elevii, au nevoie de această disciplină.
Există în curricula școlară la momentul actual mai multe discipline, utile sau mai puțin utile, asta e o altă întrebare, răspunsul la care trebuie să-l dea funcționarii de la Ministerul Educației, cert este că există discipline care unui elev îi sunt pe plac, iar altuia nu. Faptul că o disciplină nu îi este pe plac unui elev, poate avea la bază diverse motive, ca spre exemplu acela că nu înțelege respectiva disciplină. Cel mai elocvent exemplu în acest sens pot fi științele exacte, pe care, nu le este dat tuturor să le înțeleagă. Am discutat cu mai mulți profesori de obiecte școlare pe care nu toți elevii le înțeleg și ei mi-au confirmat suspiciunile. Problema este că atunci când unui copil nu îi place o disciplină, el nu se mai străduiește să o înțeleagă, asistă la ora în care se predă această disciplină din obligație și nu mai are întrebări vis – a – vis de ceea ce aude nou la această disciplină. Asta am înțeles de la profesorii altor discipline. Dar ce am observat eu însumi? Am observat că nu există copii care să nu aibă întrebări legate de religie. Fie că e vorba de viața Mântuitorului Iisus Hristos, fie că e vorba de anumite evenimente descrise în Biblie, fie că e vorba despre cele 10 Porunci, copiii întotdeauna au întrebări chiar dacă despre acestea toate abia urmează să se vorbească peste câteva lecții. Deci, religia, nu este o disciplină care cumva ar putea deveni neinteresantă pentru elevi. Religia este disciplina care vine să plinească acea parte din interiorul omului care în permanență îl caută pe Dumnezeu. Uneori chiar și omul matur simte că s-a depărtat de Dumnezeu și caută să revină în grija Tatălui, aidoma fiului risipitor, darmite un copil care curat fiind cu inima crede în Dumnezeu nu doar atunci când are nevoie de El.
Dacă parcurgem curricula școlară, nu știu de vom găsi specificat acolo că matematica, limba și literatura română, informatica sau desenul au caracter obligatoriu ci vom găsi doar că ele fac parte din orele de care are nevoie elevul pentru formare. Astăzi încă mai există discuții dacă religia trebuie să fie opțională sau obligatorie în școală. Dar, prezența orei de Religie în școală și nu numai, poate chiar și în instituțiile de un nivel mai înalt decât cel școlar, nu trebuie privita doar ca un demers religios, doar ca o dorință a Bisericii ci ca un mod de reprezentare corecta a culturii, valorilor naționale și universale, ca pe un exercițiu în respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale semenilor, respectului celor din jur. La introducerea religiei ca obiect de studiu obligatoriu în școlile din România, Patriarhul României Daniel, atunci încă Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, spunea că „Religia este parte integranta a culturii europene, iar prezența acestei discipline in sistemul de învățământ public nu reprezintă o inovație sau un "model românesc (aparte – n.n.)", ci un act de dreptate, bazat pe cultura europeana si o necesitate permanenta in procesul nobil de formare moral - sociala a elevilor".
Sfânta Scriptură, aducându – ne în atenție o parabolă a Mântuitorului Iisus Hristos spune : „oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă,
a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.
Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.
Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.
Omul are o constituție dihotomică, este atât trup cât și spirit. Adeseori trupul omului este o oglindă a sufletului lui. Clădirea unei case, înseamnă formarea unor principii de viață sănătoase, iar principiile sănătoase odată zidite în stâncă, adică pe o temelie durabilă, nu pot fi zdruncinate atât de ușor. Iată de ce predarea religiei în școli, nu este doar o dorință ce se vrea impusă de Biserică, ea este o necesitate pentru a crește o generație de oameni sănătoasă moral. Trupul trăiește cu hrană trupească, pe când sufletul „cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3; Lc.4,4; Mt. 4,4). Iată de ce oferindu-i copilului cunoștințe din alte domenii precum matematica, informatica etc. prin introducerea religiei în școală, i-am oferi și baza pe care se va forma înțelegerea celorlalte discipline. E adevărat, noi cam aventurându-ne în discuții despre dacă trebuie introdusă religia în școală sau nu, am cam întârziat cu acest subiect, cu aproape 20 de ani, cam atâția câți are R. Moldova ca stat.
La întrunirea care a avut loc recent între premierul Vlad Filat și Mitropoliții Vladimir și Petru, ambii Mitropoliți au spus că în comunitățile unde se predă religia, iar astăzi la noi religia se predă opțional în peste 20 de raioane, a scăzut rata criminalității, că religia îl face pe om mai bun, îl înnobilează, îl face mai atent la nevoile celor din jur. Există o altă disciplină care ar putea pretinde că face același lucru? De aceea chiar dacă este ușor târzie această inițiativă, ea e salutabilă și fie ca sărbătoarea Paștelui către care autoritățile au promis că va exista deja o concepție clară privind predarea religiei în școală, să aducă această concepție. Să o aducă alături de bucuria cea mare a Învierii Domnului - cea mai mare bucurie creștină pentru care omul se străduiește să fie mai bun, devine mai receptiv la nevoile semenilor, devine un împlinitor al voii lui Dumnezeu, răspândind astfel în lume valorile perene ale religiei Ortodoxe.
Hristos a Înviat !

marți, 19 ianuarie 2010

În Ioran botezându – Te, Tu, Doamne….

Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, este acel eveniment în care Iisus, în apele Iordanului, primește Botezul pocăinței, de la Ioan.


Toată lucrarea lui Iisus în lume a avut loc ca o continuă împlinire a voii lui Dumnezeu – Tatăl în lume. Iată că și de această dată când Iisus vine la Ioan ca să primească botezul „plinind toate ale Legii”, Ioan Îl oprește zicând: „Eu sunt cel care are trebuință să fie botezat de Tine și tu vii la mine?” (Matei 3,14). Dar Iisus îi spune lui Ioan: „Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea” (Matei 3,15).
Evenimentul Botezului, potrivit exegeților biblici, a avut loc în anul 30 al vieții pământești a Mântuitorului Iisus Hristos. De acum înainte, Mântuitorul v-a propovădui lumii întregi Învățătura Dumnezeiască, Voia Tatălui ceresc.
Botezul Domnului reprezintă, pe lângă însuși evenimentul sărbătorit și prima arătare a lui Iisus în lume, prima lui ieșire publică. Când Ioan era întrebat: ”Dar cine eşti? Eşti Ilie?”(Ioan 1,21), el răspundea „Nu”. „Şi l-au întrebat şi i-au zis: De ce botezi deci, dacă tu nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici Proorocul? Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei„ (Ioan 1,25 - 27). „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
La botezul Domnului, a avut loc prima Teofanie sau arătare a lui Dumnezeu: Duhul Sfânt s-a pogorât și a stat deasupra Fiului în chip de porumbel, iar Glasul Tatălui din ceruri, a mărturisit: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Botezul Domnului devine astfel și sărbătoarea manifestării depline a Trinității Dumnezeiești. Fiul, primește Botezul în apa Iordanului, Duhul Sfânt în forma unui porumbel se pogoară peste creștetul Fiului lui Dumnezeu și Glasul Tatălui mărturisește din ceruri: ”Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 22).
În tradiția ortodoxă, de obicei a doua zi după o mare sărbătoare sunt prăznuite persoanele care au luat parte la evenimentul sărbătorit. Astfel, a doua zi după Naștere o sărbătorim pe Maica Domnului, a doua zi după sărbătoarea Maicii Domnului, îi sărbătorim pe dumnezeieștii ei părinți, Ioachim și Ana. Așa se întâmplă și a doua zi după Botez, când îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Ioan este cel care arată oamenilor diferența dintre botezul pocăinței și botezul creștin, care va fi „cu Duh Sfânt și cu foc”.
Botezul Domnului, este praznic împărătesc și în această zi, în toate bisericile se face „sfințirea cea mare a apei” (agheasma mare), de binefacerile căreia se bucură toți creștinii ortodocși. Agheasma Mare are daruri îndoite față de Agheasma Mică ce se face de obicei în biserică sau la casele creștinilor. De obicei, Agheasma alungă demonii, aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, iar despre Agheasma Mare, se spune că este „vindecătoare de toate bolile”. De aceea ea se păstrează „la icoane”. Ea se consumă fără restricții, timp de 8 zile, pe nemâncate, înaintea Anaforei. După această perioadă, conform regulilor, ea poate fi luată doar cu îngăduința preotului, după spovedanie, mai ales de către cei care au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie, însă aici nu există o regulă generală. Pentru că este un dar de la Dumnezeu și ne este dat să ne bucurăm de darurile dumnezeiești, Agheasma poate fi consumată la vreme de ananghie de credincioși. Este recomandat însă ca, pe cât este cu putință, după expirarea celor 8 zile, consumul ei, să fie consultat mai întâi cu preotul duhovnic.
Slujba Agheasmei Mari este oficiată de două ori pe an, în Ajunul Bobotezei și de Bobotează. Cea dintâi ne aduce aminte de Botezul lui Ioan, iar cea de a doua de Boteul Domnului, însă și Ageheasma din ajun și cea din ziua sărbătorii, au același efect, cu excepția că prima este utilizată mai des de preoți sau arhierei la sfințirea Troițelor, veșmintelor preoțești etc. iar cea de a doua este destinată spre uzul credincioșilor.
La sărbătoarea Botezul Domnlui, credincioșii cântă Troparul sărbătorii: ” În Iordan botezându-te tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat: că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie”.

Să aveți o sărbătoare frumoasă! La mulți ani tuturor celor care poartă numele Ion sau Ioan. Apropo, 107500 de moldoveni poartă numele de Ion, 2148 – Ionela, 121 – Ioana, 591 – Ioan, 280 – Ionel și 5 – Ionică.