Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei „Naşterea Domnului”

Complexul Catedralei – cartea de vizită a Chişinăului

Catedrala „Naşterea Domnului” şi Arcul de Triumf sau Porţile Sfinte sunt considerate pe drept cuvânt cartea de vizită a capitalei Republicii Moldova. Aproape că nu există prospecte despre oraşul Chişinău care să nu aibă în ele fotografiile acestor edificii. Însă mai puţin cunoscut este faptul că Arcul din Chişinău, a apărut din întâmplare, iar Catedrala putea să fie construită undeva în alt oraş.
Prezenţa unei catedrale într-un oraş, înseamnă, de cel mai multe ori, că acest oraş este capitală a unei ţări. Chişinăul a devenit capitală… din întâmplare. În anul 1812, trupele armate ruseşti, au repurtat victorie asupra turcilor şi au anexat Basarabia la imperiul ţarist. Până atunci Chişinăul era administrat de Mănăstirea „Mormântul Domnului”. Monahii au transmis oraşul în oblăduirea noilor autorităţi, după care nou-numitul mitropolit basarabean a hotărât să se instaureze anume aici. Aşa cum era firesc, reşedinţa liderului bisericesc al regiunii, trebuia să fie amplasată numai întro capitală. În acest fel, Chişinăul a devenit principalul oraş al regiunii. Mitropolitul despre care este vorba a fost Gavriil Bănulescu - Bodoni.
Astăzi Catedrala „Naşterea Domnului” reprezintă centrul geografic şi centrul de facto al oraşului. La începutul secolului al XIX-lea, însă, aici era doar noroi şi multe gropi. Se spune că locul pentru construcţia viitoarei principale biserici a oraşului a fost ales de însuşi Mitropolitul Gavriil. Bănulescu – Bodoni nu a ajuns să vadă Catedrala zidită, el a murit în 1820, iar construcţia a început abia peste 10 ani. Aşa cum se întâmplă de obicei, lucrările s-au reţinut, din cauza impedimentelor birocratice. Lucrările de construcţie s-au efectuat sub conducerea arhiepiscopului Dimitrie Sulima şi a general – gubernatorului Voronţov. Proiectul Catedralei a fost elaborat de arhitectul din Sankt – Peterzburg, Avraam Melnic, în stilul ampir, foarte popular la acea vreme. Catedrala a fost sfinţită în anul 1836. Trebuia însă ca până la momentul sfinţirii, sub cupola Catedralei, dar şi în Clopotniţă să fie instalate clopotele.
În acele timpuri în Basarabia era o criză acută de aramă. În schimb existau multe arme din cupru, luate ca trofeu de la turci. Se presupune că însuşi ţarul rus Nikolai I a dat acceptul ca anume din aceste arme să fie turnate clopotele pentru Catedrala din Chişinău. Armele erau păstrate în Ismail şi a le transporta la Moscova sau Kiev pentru a fi topite, era prea departe. Din aceste motive, clopotele au fost confecţionate pe loc, în Ismail. Pentru a fi aduse în siguranţă la Chişinău, drumul de la Ismail până la Chişinău a fost reparat. În total au fost turnate 5 clopote, iar cel mai mare dintre ele cântărea 400 de puduri ruseşti (circa 25 de tone). Anume acest clopot a pus autorităţile orăşeneşti pe gânduri. Clopotul – gigant s-a dovedit a fi prea mare pentru Clopotniţă, nu doar ca greutate. Din cauza dimensiunilor mari, clopotul nu încăpea nici în deschizăturile Clopotniţei. Acest lucru a pus în mare dilemă funcţionarii din administraţia locală care se întrebau ce să facă cu acest clopot. În cele din urmă problema a fost rezolvată. Cum anume – poate vedea şi până astăzi orice chişinăuian sau oaspete la capitalei.
Dacă nu era acest clopot, poate nu era nici Arcul din faţa Catedralei. El a fost construit în 1840 după proiectul lui Ivan Zauşkevici. Ca model a fost luat Arcul de Triumf din Roma. Înălţimea Arcului din Chişinău este de 13 metri. Ceasul din vârful lui, este confecţionat în Viena, iar clopotul din Ismail a devenit clopotul care bătea la fiecare oră exactă.
Arcul are câteva denumiri: Arcul Biruinţei sau Arcul de Triumf - în cinstea victoriei asupra turcilor şi de asemenea Porţile Sfinte – aşa au denumit-o clericii, pentru că se află la intrarea în Complexul Catedralei. După ea se află Catedrala şi Clopotniţa, iar pe locul Casei Guvernului de astăzi cândva se afla sediul Mitropoliei.
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, cel mai de vază edificiu al oraşului – Catedrala, a suferit deteriorări considerabile. Ea a fost restaurată atât de autorităţile române cât şi de cele sovietice. În anul 1962, Clopotniţa a fost aruncată în aer, iar în locul ei a fost construită o fântână arteziană. Slujbele în Catedrală au fost interzise şi în scurt timp, în interiorul Catedralei a fost inaugurată o sală de expoziţii pe lângă ministerul Culturii din acele timpuri. Dumnezeu a purtat de grijă Catedralei, pentru că multe alte biserici au fost transformate în depozite şi grajduri. Abia la începutul anilor 90 ai secolului trecut, Catedrala a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe. Lucrările de restaurare a Catedralei au continuat până la anul 1996, iar Clopotniţa a fost zidită din nou.
Nu ne putem închipui Chişinăul de astăzi fără Catedrală, Clopotniţă şi Arcul de Triumf. Ceasul de pe Arc măsoară în tact minutele, orele şi timpul care se duce şi le readuce pe toate la locurile lor.

Catedrala – sală de expoziţii – sacrilegiu sau binecuvântare de la Dumnezeu?

· Dacă ne gândim la transformarea Catedralei în sală de expoziţii, ne întrebăm: oare nu s-a făcut un sacrilegiu?
· Soarta Clopotniţei centrale din anul 1962 era prescrisă şi pentru Catedrală.
· Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii lui.
· Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi, dar puţini cunosc că anume datorită ei, Catedrala „Naşterea Domnului” a ajuns până în zilele noastre

Astăzi când ne gândim despre Catedrala „Naşterea Domnului” că a fost pe timpul sovietic sală de expoziţii, ne întrebăm: „Cine oare a permis acest lucru? Cum a fost posibil aşa ceva? Oare nu s-a comis un sacrilegiu?” Dacă ne gândim bine, s-ar părea că răspunsul este „da”. Dar dacă luăm în consideraţie contextul istoric în care s-au petrecut „transformările” legate de Catedrală, s-ar putea ca transformarea Catedralei în sală de expoziţii să fie o binecuvântare prin care acest edificiu valoros şi locaş al lui Dumnezeu a ajuns până în zilele noastre. Dacă mergem cu gândul la anul 1962, atunci suntem nevoiţi să constatăm că acesta a fost un an fioros - anul în care a fost aruncată în aer Clopotniţa Catedralei. Ştim cu siguranţă că acest act odios s-a întâmplat în noaptea din 22 spre 23 decembrie 1962, la comanda comitetului central de atunci. Un lucru mai puţin cunoscut însă este faptul că aceeaşi soartă era prescrisă şi pentru Catedrala „Naşterea Domnului”. Dar ce a schimbat hotărârea autorităţilor de a arunca în aer Catedrala?
Dumnezeu întotdeauna şi-a ales dintre oameni împlinitori ai voii Lui. Se pare că aşa a fost şi de această dată. Alexandra Primac este un nume cunoscut astăzi. Aşa era şi în trecut. Din anul 1972 până în 1987 a fost al doilea om în Ministerul Culturii de atunci. Anume Alexandrei Primac îi aparţine meritul de a fi păstrat Catedrala. Dânsa este cea care intrat în biroul primului secretar al cc-ului, Ivan Bodiul şi a propus ca Catedrala să nu fie demolată ci să fie păstrată, iar pentru a nu atrage atenţia autorităţilor centrale de la Moscova – să fie transformată în sală de expoziţii. Doamna Primac, la cei 72 de ani ai săi, este încă o persoană foarte ocupată şi activ încadrată în viaţa politică de la noi. Pe lângă toate, mai este şi consilierul prim-ministrului. Ştim că are foarte puţin timp liber şi preţuind timpul domniei sale, am stat de vorbă cu fiul dânsei, Victor Voloşin. Despre cele discutate citiţi în interviul ce urmează:

I.P. Domnule Voloşin, cum este mama Dumneavoastră ca om?
V. Voloşin: Mama mea s-a născut în or. Chişinău la 12 septembrie 1930. A fost botezată tot în Chişinău. Viaţa a făcut aşa că mulţi ani a stat la cârma ministerului culturii, a fost în conducerea partidului comunist. În ultimii ani este vicepreşedintele Asociaţiei Veteranilor şi este consilier al prim – ministrului. Consider că a făcut foarte mult pentru dezvoltarea culturii în Moldova. Pe timpul când a fost viceministru a construit şcoli muzicale, biblioteci, Sala cu Orgă, Palatul Naţional, Opera Naţională şi alte obiective. Cred că este un om foarte cinstit şi cumsecade.

I.P: Cum a contribuit mama Dumneavoastră la păstrarea Catedralei „Naşterea Domnului”?
V. Voloşin: În anii 60, în fosta Uniune sovietică, în toate republicile unionale s-a acutizat lupta cu religia şi mai ales a început demolarea în masă a locaşurilor de cult şi nu numai – tot ceea ce ţinea de Biserică era supus unei prigoane fără precedent. Când la începutul anilor 60 a fost aruncată în aer Clopotniţa, Ivan Bodiul a vrut să arunce în aer şi Catedrala. Mama mea a intrat în cabinetul lui cu propunerea de a nu demola Catedrala ci de a inaugura în incinta ei o sală de expoziţii. Pe atunci mama era membru al comitetului central, iar această calitate îi permitea să intre în biroul primului secretar şi să discute anumite probleme. Bodiul a acceptat ideea şi astfel Catedrala a ajuns până în zilele noastre. Da, acolo au fost expuse obiecte care nu ţineau de cult, dar asta a scăpat Catedrala de distrugerea totală. Consider că Dumnezeu a îndreptat-o pe mama să facă această propunere.

I.P: De ce credeţi că anume propunerea mamei Dumneavoastră a salvat Catedrala?
V. Voloşin: Aşa cum povesteşte mama, atunci când a spus această propunere în voce, Bodiul a făcut câţiva paşi înapoi. Cred că şi în inima lui Bodiul s-a strecurat un moment de ezitare. Pentru că să distrugi o biserică este un mare păcat. Să demolezi Arcul de Triumf, nu era necesar pentru că acesta reprezenta un moment de glorie, era închinat biruinţei asupra hoardelor turceşti. Clopotniţa însă a fost aruncată în aer şi aceeaşi soartă trebuia să o împărtăşească şi Catedrala. Dar cu atât mai mult este un mare păcat să distrugi o Catedrală care era şi rămâne a fi simbolul spiritual al ţinuturilor noastre. De aceea în acest moment de ezitare, propunerea mamei mele a picat pe cât se poate de bine. După ce s-a dat puţin înapoi, Bodiul a zis: „Alexandra sau Şura, aşa cum îi spunea el mamei, facem, facem aşa cum ai zis tu”.

I.P. Dumneavoastră cum vă simţiţi ca feciorul unei persoane care a salvat o asemenea relicvă?
V.Voloşin: Sunt foarte mândru de mama mea. Mama a găsit în ea acel curaj ca să facă un asemenea pas măreţ, cred că dat dovadă chiar de eroism. Vă daţi seama, în timpurile acelea o asemenea propunere era egală cu o autocondamnare. Puteai să te alegi cu ani grei de puşcărie. Omul moşteneşte unele calităţi de la părinţii lui. Sper că sunt la fel de curajos ca mama.

ULTIMUL CLOPOTAR AL VECHII CLOPOTNIŢE
· Părintele Teodor a sunat clopotele vechii Clopotniţe până ce aceasta a fost aruncată în aer de autorităţi
· După ce a fost izgonit de la Clopotniţă, părintele a trebuit să se reprofileze şi a învăţat meseriile de lăcătuş şi sudor

Părintele Teodor de la Catedrala „Naşterea Domnului” căruia toţi s-au deprins pentru blândeţea şi cumsecădenia sfinţiei sale, să-i spună mai familiar, părintele Fiodoraş, este pe drept cuvânt omul care ar putea scrie o istorie întreagă. Sfinţia sa este persoana care a sunat ultima dată clopotele vechii Clopotniţe a Catedralei, pe care în 1962, autorităţile de atunci, au aruncat-o în aer. Destinul de mai departe al părintelui, a fost dramatic. După ce bisericile s-au închis, a fost nevoit să meargă să se angajeze la o fabrică de încălţăminte, după care a învăţat câteva meserii pentru a se descurca în viaţă. Abia când bisericile au fost redeschise, a revenit la Catedrală şi aici, cu pletele albe şi umerii împovăraţi de ani, îşi duce la sfârşit misiunea pe care şi-a ales-o din tinereţe, misiunea de a-i sluji lui Dumnezeu. În scurt timp, părintele va împlini 80 de ani. După ce a aşteptat o viaţă întreagă să vadă creştinismul repus în drepturi, a fost hirotonit în diacon şi apoi în treapta de preot.

I.P.: Părinte Teodor, vă mai amintiţi cum aţi venit pentru prima dată la Catedrală?
Părintele Teodor: Da, sigur, văzusem mai înainte Catedrala, dar am venit aici la ascultare în anul 1955, pe timpul când în fruntea Bisericii din Moldova era arhiepiscopul Nectarie Grigoriev, Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei. M-a recomandat pentru ascultare părintele Iosif Galgalâc. Am venit de la Mănăstirea Suruceni. Anume la Clopotniţa Catedralei am învăţat a suna clopotele. Părintele protodiacon Tihon, care slujea aici, m-a învăţat să sun clopotele. Pe atunci ipodiacon al Prea Sfinţitului Nectarie era Alexandru Bursuc, cu care sunt consătean, astăzi el este încă în viaţă, dar este foarte bătrân şi a orbit. El a fost clopotarul Clopotniţei înaintea mea şi de la el am învăţat foarte multe secrete ale acestei măiestrii de a suna clopotele. La început eram pălămar în Catedrală, iar puţin mai târziu când Alexandru a plecat la învăţătură, am devenit eu clopotar. Am stat la Catedrală până în anul 1962.

I.P: Şi în 1962 unde aţi plecat?
Părintele Teodor: În 1962 am plecat la fabrica de încălţăminte care se numea „Serghei Lazo” din Chişinău. La început nu vroiau să mă ia la lucru acolo, îmi ziceau: „Dumneata eşti de la biserică, de la Catedrală şi ai să vii aici şi ai să strici colectivul cu biserica dumitale”. Într-un sfârşit m-au angajat totuşi la lucru. Şi m-am încadrat în acel colectiv. Mai apoi am învăţat meseria de lăcătuş, apoi am învăţat şi meseria de sudor. Întotdeauna, însă, duminicile veneam la slujbă.

I.P.: Dar unde mergeaţi la slujbă, căci din câte cunoaştem până a fi redeschise lăcaşurile sfinte, singura biserică din Chişinău care a mai funcţionat era biserica „Ciuflea”? Acolo mergeaţi?
Părintele Teodor: Imediat după ce s-a închis Catedrala, a mai funcţionat biserica „Sf. Ilie” care a devenit şi biserica unde slujea arhiepiscopul Nectarie. Eu după ce am plecat de la Catderală şi munceam la fabrica de încălţăminte, veneam adeseori în vizită la arhiepiscopul Nectarie, după un sfat, după o vorbă de mângâiere în acele timpuri grele pentru creştini. Episcopul chiar adusese acolo nişte oameni care nu ştiau nici să scrie nici să citească şi îi învăţa carte la acea biserică. Biserica se afla în josul străzii care astăzi poartă numele Mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni.

I.P.: Totuşi ce s-a întâmplat, de ce aţi plecat să munciţi la fabrică, de ce aţi abandonat Biserica, Clopotniţa în care sunaţi clopotele?
Părintele Teodor: Ultima dată când am sunat clopotele, cineva de jos a strigat: „Dă-te jos de acolo!” Eu tocmai trăsesem clopotele pentru că venise arhiereul la slujbă. Am coborât şi acel cineva mi-a zis: „Mai mult n-ai să tragi clopotele!” De atunci nu mi s-a mai permis să urc în Clopotniţă şi nici clopotele nu le-am mai tras. Astăzi este libertate, poţi să zici dacă nu-ţi convine ceva, atunci nu puteai să mai zici nimic. Nu-mi aduc aminte exact ce dată era, dar peste câteva zile, mai exact întro noapte, centrul Chişinăului şi împrejurimile au fost zguduite de o bubuitură puternica. Abia dimineaţa am aflat că Clopotniţa în care am sunat eu clopotele, a fost aruncată în aer. De dimineaţă am mers la Prea Sfinţitul Nectarie. Îmi amintesc că în acea dimineaţă nu mai era nimic pe locul unde fusese Clopotniţa, parcă nici nu a fost acolo, doar clopotele erau aşezate în rând în faţa Catedralei. Ei au scos mai întâi clopotele, după care au aruncat Clopotniţa în aer. Era groaznic să vezi aşa ceva după ce ştiai că acolo era o Clopotniţă şi acum nu mai este nimic. Să nu mai dea Dumnezeu aşa ceva. Pe atunci aveam 32 de ani. Astăzi e mai bine. Clopotniţa a fost rezidită şi clopotele ei care s-au păstrat în muzeu, au fost puse la loc. Pe atunci nu credeam că o să mai ajung să văd timpurile când o să ne putem ruga din nou în biserică fără ca cineva să ne interzică acest lucru.