Am avut un tată ca un bob de grâu

„Am avut un tată ca un bob de grâu”. Anume așa își începea articolul tatăl meu, poetul, scriitorul și jurnalistul Ion Proca, când în 1990 pleca la Domnul tatăl lui și bunelul meu, Toader Proca. Citeam atunci acel articol și mă minunam cum a știut de bine să caracterizeze „veselul poet de Colonița”, cuprins ca și noi, cei din preajma lui, de tristețea  care ne măcina sufletele, bunătatea și pioșenia bunelului Toader. Îmi amintesc acum de acest titlu și, Doamne, de parcă tata a avut grijă să-mi aduc aminte de cuvintele respective tocmai acum când nu mai este printre noi. El le-a scris pentru tatăl lui, dar parcă le-a scris și pentru sine. Le-a lăsat ca un testament, pentru că altfel nu-mi explic de ce nici nu vreau și nici măcar nu pot să schimb nimic din ele. „Am avut un tată ca un bob de grâu”. Prin ce altă asemănare aș putea să vorbesc mai frumos despre pioșenia, bunătatea și cumințenia bunului meu părinte ? Să spun că a fost ca o pâine caldă ? Ca o boare de vânt în zăduful verii ? Toate mi se par banale…. Și apa de la izvorul de la Stratan pe care o sorbeam cu nesaț după ce hoinărind împreună prin hârtoapele de la Ciornei, unde învățam de la tata înțelepciunea ierbii, murmură cântecul său din care deslușesc amintirea despre cum odată un tânăr împreună cu fiul sorbeau din același izvor. Tatăl îl învăța înțelepciunea ierbii și copilul sorbea din înțelepciunea ce avea să o depene pentru generațiile viitoare. Era bunelul Toader și tata, iar peste ani, același tablou, se repeta. Tata transmitea mai departe ceea ce învățase de la tatăl lui. Aici o să-mi aduc copii și eu ca să le vorbesc despre bobul de grâu care ne dă pâinica cea de toate zilele. Și despre cum oamenii pot fi ca bobul de grâu.

Sfânta Scriptură ne spune că bobul de grâu, trebuie mai întâi să putrezească ca să dea roade. El se aduce pe sine jertfă, pentru ca să le dea oamenilor alimentul cel mai prețios. Și oamenii trăiesc cu pâinea cea de toate zilele. Asta îmi dă nădejdea de neclintit că plecarea lui tata dintre noi, i-a deschis calea spre Împărăția lui Dumnezeu. Acolo rodește bobul de grâu a cărui ultimă imagine pe care am văzut-o aici, jos, a fost acoperită de cele câteva mâini de pământ pe care le-am aruncat peste coșciugul lui. Aceasta îmi dă nădejdea de neclintit că Dumnezeu a avut nevoie de el în ceruri, poate mai mult decât am avut nevoie de el noi, cei de aici: invidioși, răi, bârfitori. Aceasta îmi dă speranța că îngerii îi ascultă acum în ceruri poeziile și cenaclul ceresc cu toți poeții plecați dintre noi, este găzduit de însuși Dumnezeu. Cel ce strânge prisosul talanților pe care l-a împărțit, îi spune și lui Ion Proca: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”.

Sunt aproape sigur că oboseala din ochii tatălui meu, provocată de suferința din ultimele zile ale vieții lui, a dispărut… și în ceruri se aude glasu-i vesel cu care a mers prin viață: „Sunt veselul poet de Colonița / Bogat cum n‑a mai fost un altul, / Înfig în dulce aer furculița / Și‑s bucuros că m‑a uitat asfaltul. / Că am la Crâșma Roșie o poiană / Și la Stratan mai curge un izvor, / Că în hârtoape la Ciornei se‑ntoarnă / Fazanii hârțuiți de‑un vânător. / Sunt bucuros că pot să plâng / Pe firul ierbii care m‑a înțărcat, / Să‑ngenunchez la poalele de crâng / Și să mă spăl cu ramul de păcat. / Sunt bucuros că am urmași / Și‑mi vor călca pe urme îndrăzneț, / Și pe această palmă de imaș / Înțelepciunea ierbii am să‑i învăț. / Sunt bucuros de oamenii cei buni / Cu milă mare pentru o jivină, / Că‑n târguri cu frumoși nebuni / Țăranii mei nu stau o săptămână. / Sunt bucuros să am în clipa de la urmă / O carte cu acest nevinovat poem / Și cum își cheamă toamna flori din brumă / Așa aș vrea copiii să mi‑i chem. / Și‑n lunga mea absență de apoi / Să vin din când în când pe la Ciocana / Să văd furnicii roi în mușuroi / Și pe colacul de fântână cana / Ce am lăsat‑o anume pentru voi… ”  (Ion Proca Nevinovat poem).

Îmi aduc aminte că de multe ori, înainte de a merge la biserică sau înainte de ne împărtăși, tata se apropia și așa cum este creștinește își cerea iertare. Nu știu cum e în alte părți, dar la Colonița este o tradiție, pe care am prins-o de la bunei, iar buneii la rândul lor, de la buneii lor. Atunci când se cere iertare, se face lucrul acesta, printr-o formulă specifică, de trei ori. Îmi amintesc cum tot înaintând spre altar, acolo unde era preotul cu Sfântul Potir, tata se uita spre mine și zicea:

-          Mă rog de mă iartă.

-          Domnul să te ierte - îi răspundeam.

-          Și de-a doua.

-          Domnul să te ierte.

-          Și de a treia.

-          Domnul să te ierte.

Urma apoi viceversa:

- Mă rog de mă iartă, tată.

- Domnul să te ierte. 

- Și de-a doua.

- Domnul să te ierte.

- Și de a treia.  

- Domnul să te ierte.

În ultimele zile ale vieții, tata mi-a zis să-i aduc la înmormântare patru preoți și i-a numit pe nume. Citeam în vocea lui o împăcare cu ceea ce avea să urmeze și nici un reproș, așa cum nimănui niciodată nu a reproșat nimic. Dimpotrivă, eu am încercat cumva să protestez împotriva a ceea cu ce el deja se împăcase, dar am făcut-o dintr-un nu știu ce îndemn de a-i da, poate, o speranță: „Nu te gândi la asta, tată, trebuie să luptăm”. A surâs… Cine îl cunoaște pe Ion Proca știe că era glumeț, niciodată posac și adeseori nu știai de spune o glumă sau vorbește serios. Dar, uneori, atunci când spunea o glumă, avea un surâs cu colțul gurii care adesea îl trăda că ceea ce spune e o glumă. Avea însă și un altfel de surâs, un surâs care nu era niciodată ironic, un surâs blajin, un surâs pe care îl împărțea ori de câte ori voia să zică: „mi-ai greșit dar te iert, fii mai bun, fii binevenit, bine te-am găsit”… Surâsul acela din urmă a fost la fel de blajin, numai că de data aceasta sfida evenimentele ce urmau. Am mai vorbit și despre altele. La plecare i-am strâns mâna și abia de făcusem câțiva pași spre ieșire, am auzit din urmă: „Mă rog de mă iartă”. „Dumnezeu să te ierte, tată, iartă-mă și pe mine”. „Dumnezeu să te ierte”, mi-a răspuns. Am ieșit pe poartă și m-am oprit în dealul de la Stratan, am privit spre valea unde curge izvorul cu apă lină. Era în preajma începutului Postului Apostolilor, care s-a încheiat ieri, un post în care creștinii, la fel ca în celelalte trei posturi de peste an merg să se împărtășească la biserică. Cât aș fi vrut să ne mai spunem odată „Mă rog de mă iartă” și „Dumnezeu să te ierte”, în fața altarului, înainte de împărtășanie. Dar Dumnezeu a hotărât altfel. M-am gândit la tot ceea ce am vorbit, tot drumul până la Chișinău. M-am gândit la acel „mă rog de mă iartă” și dârzenia cu care l-a spus. Sunt sigur că la modul practice nu aveam pentru ce ne ierta. Dar, acest „mă rog de mă iartă” este cel care deschide calea spre lumea veșnică.

Astăzi, când s-au împlinit 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a lui tata, colegii lui de facultate, cunoscuții, rudele și cei care l-au iubit și-au adus aminte, de bunul lor coleg, de bunul lor prieten, de bunul meu tată. Pentru mine el a fost și părinte și prieten. A știut să le cuprindă pe toate. Atunci când i-am cerut un sfat, l-am primit ca de la un tată și de la un prieten. Și până astăzi, sfaturile lui mă călăzesc în viață. Îmi lipsești mult, tată ! Se spune în tradiția creștină că la 40 de zile, Dumnezeu hotărăște soarta de mai departe a sufletului celui răposat. Dumnezeu să te odihnească în Împărăția Lui, iubite părinte. De acolo, din înălțimea cerului, se vede mai bine nimicnicia noastră. De aici de jos, noi nu putem decât să spunem rugăciuni care, sperăm, ajung la bunul Dumnezeu și Dumnezeu te mângâie pe creștet și ne mângâie și nouă sufletele. Astfel, prin mâna Atotputernică a Creatorului nostru, despărțirea nostră fizică, este suplinită de legătura spirituală, pe care o vom păstra, atât cât vom trăi. Îți mulțumesc că ai fost cu noi, îți mulțumesc că încă mai ești cu noi, îți multumesc că vei fi împreună cu noi.